Copiii mei nu sunt „nepoți adevărați” – povestea unei mame între două lumi

— Nu înțeleg de ce insiști să vii cu ele la masa de Paște, Irina. Nu sunt nepoatele mele adevărate, să știi!
Cuvintele soacrei mele, Valeria, au căzut peste mine ca un trăsnet, în timp ce așezam farfuriile pe masa din sufrageria lor, în apartamentul vechi de pe strada Mihai Eminescu. M-am oprit, cu mâna tremurândă, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Fetele mele, Ana și Mara, se jucau cuminți cu niște cuburi pe covor, fără să știe că tocmai fuseseră excluse dintr-o familie în care eu am încercat ani la rând să mă integrez.

Am simțit un nod în gât, dar am încercat să-mi păstrez calmul. — Valeria, nu înțeleg ce vrei să spui. Sunt copiii lui Radu, sunt copiii noștri!
Ea a ridicat din umeri, cu acea privire rece pe care o știam prea bine. — Da, dar nu sunt din sângele nostru. Știi bine că Radu nu e tatăl lor biologic. Poate pentru tine nu contează, dar pentru mine contează. Eu am crescut altfel, Irina.

Radu, soțul meu, a intrat în cameră tocmai atunci, cu o tavă de cozonac. A simțit tensiunea din aer și s-a uitat la mine, apoi la mama lui. — Ce se întâmplă aici?
Am vrut să spun ceva, dar Valeria a fost mai rapidă: — I-am spus Irinei că nu e nevoie să aducă fetele la masa de Paște. Nu sunt nepoatele mele adevărate, Radu.
Radu a rămas blocat, apoi a lăsat tava pe masă și a tras aer în piept. — Mamă, nu mai spune prostii! Ana și Mara sunt copiii mei, le iubesc ca pe ochii din cap. Dacă nu le accepți, nu mai venim niciodată aici!

Valeria a oftat, s-a așezat pe scaun și a început să-și frece mâinile. — Nu înțelegi, Radu. Lumea o să vorbească. Ce o să spună rudele? Că ai luat o femeie cu copii și i-ai crescut ca pe ai tăi? Nu e firesc.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat, am luat fetele de mână și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Ana m-a privit cu ochii ei mari și m-a întrebat: — Mami, de ce e bunica supărată pe noi?
Mi-au dat lacrimile. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că, pentru unii oameni, sângele contează mai mult decât dragostea?

Am crescut într-o familie simplă, la țară, unde fiecare copil era primit cu brațele deschise, indiferent de cine îi era tatăl. Când l-am cunoscut pe Radu, după divorțul meu, am crezut că am găsit în el nu doar un soț, ci și un tată adevărat pentru fetele mele. Și așa a fost. Radu le-a iubit din prima clipă, le-a dus la grădiniță, le-a învățat să meargă pe bicicletă, le-a citit povești seara. Dar pentru Valeria, mama lui, nimic din toate astea nu a contat.

În săptămânile care au urmat, tensiunea a crescut. Valeria nu ne mai invita la masă, iar când veneam, abia dacă le saluta pe fete. La ziua Marei, a venit cu un cadou ieftin, în timp ce verișorii lor primeau jucării scumpe. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i explic cât de mult o rănesc pe Mara și pe Ana gesturile ei, dar mi-a spus rece: — Nu e treaba mea să le cresc. Să-și caute bunica la mama lor adevărată.

Radu era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă, cum încearcă să împace pe toată lumea. Într-o seară, după ce fetele au adormit, mi-a spus: — Irina, nu știu ce să fac. E mama mea, dar și familia mea ești tu și fetele. Nu vreau să le rănesc, dar nici pe ea nu pot s-o las deoparte.
L-am privit în ochi și am simțit cât de greu îi este. — Radu, eu nu vreau să alegi. Vreau doar să ne respecte. Să nu le mai facă pe fete să se simtă străine în propria familie.

Dar lucrurile nu s-au schimbat. La Crăciun, Valeria a organizat masa fără să ne invite. Am aflat de la o vecină, care mi-a spus cu jumătate de gură: — Am văzut că nu ați venit la masa de Crăciun. Să nu fie vreo supărare…
Am simțit că mă prăbușesc. Fetele au întrebat de ce nu mergem la bunica, iar eu am inventat o scuză: — Bunica e obosită, dragile mele.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând de la grădiniță. — Mami, colega mea, Ilinca, mi-a zis că nu am bunică, că nu sunt copil adevărat.
M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe. — Ana, tu ești copilul meu, ești copilul lui Radu, și ești iubită. Nu contează ce spun alții.
Dar în sufletul meu, rana era tot mai adâncă. Mă simțeam vinovată că nu pot să le ofer fetelor o familie unită, că nu pot să le feresc de răutatea lumii.

Într-o seară, după ce am adormit fetele, am decis să-i scriu Valeriei o scrisoare. Am pus pe hârtie tot ce nu am avut curaj să-i spun în față: cât de mult le doare pe fete respingerea ei, cât de mult îl rănește pe Radu să-și vadă familia dezbinată, cât de greu îmi este să lupt singură cu prejudecățile. Am lăsat scrisoarea la poștă și am așteptat. Zilele au trecut fără niciun semn de la ea.

Într-o duminică, am primit un telefon. Era Valeria. — Irina, putem să vorbim?
Am simțit cum inima îmi bate cu putere. — Da, sigur.
— Vreau să încerc să le cunosc mai bine pe fete. Poate am greșit.

Nu știu dacă a fost scrisoarea mea sau dacă Radu a vorbit cu ea. Poate a fost doar timpul care a trecut. Dar, încet-încet, Valeria a început să vină la noi, să le aducă fetelor prăjituri, să le întrebe ce au făcut la școală. Nu a fost ușor, nu a fost perfect. Dar am simțit că, uneori, oamenii pot învăța să iubească dincolo de sânge.

Astăzi, când privesc la Ana și Mara, mă întreb: oare câți copii din România trăiesc cu sentimentul că nu sunt „copii adevărați” doar pentru că familia lor nu se potrivește cu tiparele vechi? Oare cât de mult rău pot face cuvintele aruncate la nervi? Și, mai ales, cât de mult curaj ne trebuie să luptăm pentru dreptul copiilor noștri la iubire și acceptare?