Copiii mei vor să mă ducă la azil: încă mai am atâta viață de trăit

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți sta singură, a zis Irina, fiica mea, cu vocea aceea rece pe care o folosește când vrea să pară rațională. Stătea la masa din bucătăria mea, cu mâinile împreunate, privindu-mă ca pe un copil obraznic. Radu, băiatul meu, se uita în telefon, evitând să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. În jurul nostru mirosea a cafea și a pâine prăjită, dar aerul era greu, apăsător. — Ce vrei să spui? am întrebat încet, deși știam răspunsul. De câteva luni, tot primesc semnale: telefoane scurte, vizite rare, priviri schimbate între ei când le spun că am urcat singură scările sau că am mers la piață.

— Mama, nu e vorba că nu te descurci, dar… ești singură. Dacă ți se face rău? Dacă cazi? Nu vrem să pățești ceva rău. Am găsit un loc bun, aproape de oraș. Au activități, doctori, tot ce-ți trebuie.

Radu a ridicat ochii din telefon: — Și copiii mei nu pot veni mereu la tine. Știi cum e cu serviciul și cu școala. Nu vrem să te simți povară.

Povară. Cuvântul acela mi-a tăiat respirația. Am simțit cum mă năpădesc amintirile: nopțile nedormite când îi legănam bolnavi, zilele în care alergam între două servicii ca să nu le lipsească nimic. Acum eram o povară.

— Nu sunt gata să plec nicăieri! am izbucnit. Casa asta e viața mea! Aici am crescut, aici am iubit, aici v-am crescut pe voi!

Irina a oftat: — Mama, nu e despre tine sau despre noi. E despre siguranța ta.

— Nu! E despre comoditatea voastră! Vreți să scăpați de grija mea! Am ridicat vocea fără să vreau. M-am simțit mică și neputincioasă în fața copiilor mei.

Au urmat zile de tăcere. Niciun telefon, niciun mesaj. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând mobila veche, fotografiile cu noi trei la mare, la munte, la aniversări. Am plâns în fiecare seară. Nu pentru că îmbătrânesc, ci pentru că nu mai eram văzută ca om, ci ca problemă de rezolvat.

Într-o dimineață m-am hotărât: nu voi lăsa pe nimeni să decidă pentru mine. Mi-am pus rochia preferată și am ieșit în parc. M-am așezat pe o bancă lângă doamna Maria, vecina de la trei.

— Ce faci, Elena? Pari abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi. Maria m-a strâns de mână: — Să nu-i lași! Și eu am trecut prin asta. Copiii cred că știu ce-i mai bine pentru noi, dar uită că încă avem vise și dorințe.

Am început să merg la clubul pensionarilor din cartier. Am cunoscut oameni minunați: domnul Ion care pictează icoane, tanti Viorica ce scrie poezii, domnul Petre care organizează excursii la munte. Am redescoperit bucuria de a trăi.

Într-o zi le-am scris copiilor un mesaj: „Vreau să vă vedeți mama fericită? Atunci lăsați-mă să trăiesc cum vreau eu!”

Au venit într-un weekend. Irina părea obosită, Radu nervos.

— Mama, nu înțelegi că ne faci griji?

— Voi nu înțelegeți că încă sunt vie? Că vreau să iubesc, să râd, să merg la teatru? Nu vreau să mor între patru pereți străini!

Irina a început să plângă: — Mi-e frică să nu te pierd…

Am luat-o în brațe: — M-ai pierdut deja dacă nu mă mai vezi ca pe mama ta, ci ca pe o povară.

A fost greu. Au trecut luni până când au acceptat decizia mea. Dar acum vin mai des pe la mine. Nepoții mă sună să-mi povestească despre școală. Am început chiar să predau lecții de franceză copiilor din bloc.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine să mă împotrivesc. Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie vie, cu ochii plini de lumină.

Oare câți bătrâni din România sunt forțați să renunțe la viața lor doar pentru că ceilalți cred că știu mai bine? De ce ne e atât de greu să-i ascultăm pe cei care ne-au crescut?