Copilul din brațele mele nu e al meu: Povestea unei mame din România

— Nu, nu se poate! Nu… nu e adevărat! am urlat, cu vocea spartă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce soțul meu, Mihai, încerca să mă țină în brațe. Scrisoarea de la spital tremura între degetele mele. “Testul ADN arată că nu sunteți părinții biologici ai Mariei.” Cuvintele acelea mi-au sfâșiat sufletul. Maria, fetița mea cu ochi mari și păr ca spicul grâului, nu era a mea? Cum să fie posibil așa ceva?

Totul a început cu șase luni în urmă, când am născut la Maternitatea Giulești. După ani de încercări, tratamente dureroase și rugăciuni, venirea Mariei a fost miracolul nostru. Îmi amintesc și acum mirosul de lapte cald și pielea ei catifelată lipită de pieptul meu. Mihai plângea de fericire, iar mama mea, Elena, se ruga în șoaptă lângă pat. Nimic nu prevestea furtuna care avea să vină.

Primele luni au trecut ca prin vis. Maria era liniștită, sănătoasă, iar eu mă simțeam în sfârșit completă. Dar într-o zi, la o vizită la pediatru, doctorița Popescu a ridicat sprânceana: — Aveți vreo rudă cu ochi verzi în familie? Am râs atunci, crezând că e o glumă. Nici eu, nici Mihai nu aveam ochii verzi. Dar am dat vina pe vreo străbunică uitată.

Apoi au apărut zvonurile despre o asistentă nouă la maternitate care făcuse o greșeală la salonul nostru. O altă mamă, Ioana, a început să pună întrebări după ce băiețelul ei avea grupa sanguină diferită de a părinților. S-au făcut teste. Apoi au venit rezultatele. Și lumea mea s-a prăbușit.

— Ce facem acum? a întrebat Mihai, cu voce stinsă.
— Nu știu… Nu pot… Nu pot să o dau! E copilul meu! am izbucnit.

În zilele următoare, telefoanele au sunat fără oprire. Avocați, asistenți sociali, jurnaliști. Am aflat că fetița noastră biologică fusese dată altei familii — Andreea și Paul, din Ploiești. Ei crescuseră copilul nostru fără să știe. Ne-am întâlnit într-o cameră rece de la Protecția Copilului. Andreea plângea în hohote, Paul își frângea mâinile. Pe masă erau două poze: Maria și Ana-Maria — fetița lor, fetița noastră.

— Nu pot să cred că trăim așa ceva… Cum să-mi iau copilul din brațele altcuiva? Cum să-i spun Mariei că nu mai e la noi? a spus Andreea printre lacrimi.

Am stat ore întregi privind-o pe Ana-Maria. Avea gropițe ca Mihai și zâmbetul meu. Dar era un străin pentru mine. În schimb, Maria era sufletul meu. Cum să aleg între sânge și inimă?

Mama mea a venit într-o seară și m-a găsit plângând pe podea.
— Victoria, trebuie să te gândești la binele copilului…
— Dar ce e binele? Să o smulg din lumea ei? Să mă prefac că Ana-Maria e a mea?
— Dragostea nu se măsoară în gene… Dar nici adevărul nu poate fi ignorat.

Mihai s-a închis în el. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri banale: lapte, scutece, facturi. Îl vedeam cum o privește pe Maria cu teamă, ca și cum ar putea dispărea oricând.

A urmat o perioadă de coșmar: întâlniri cu psihologi, discuții cu autoritățile, nopți nedormite. Am început să fac schimb de mesaje cu Andreea. Ne-am povestit viețile, durerile, speranțele. Am decis împreună să facem totul treptat: vizite scurte, apoi mai lungi. Fetele s-au jucat împreună fără să știe nimic.

Într-o zi, Maria m-a întrebat:
— Mami, de ce vine doamna aceea des la noi?
— Pentru că are o fetiță ca tine și vrea să vă jucați împreună.
— O să plec la ea?
Am simțit un nod în gât.
— Nu știu încă, iubita mea…

Când a venit momentul să facem schimbul definitiv — să ne luăm fiecare copilul biologic — am simțit că mor pe dinăuntru. Am ținut-o pe Maria strâns la piept și i-am șoptit:
— Te voi iubi mereu, orice s-ar întâmpla.
Ea nu a înțeles atunci lacrimile mele.

Primele zile cu Ana-Maria au fost ciudate. Era tăcută, speriată, nu voia să mă lase să o ating. M-am simțit ca o străină în propria casă. Maria plângea după mine la Andreea acasă. Toți eram sfâșiați.

Au trecut luni până când Ana-Maria mi-a spus prima dată „mama”. Între timp, am continuat să ne vedem cu Andreea și Paul — ca niște rude forțate de soartă să împartă aceeași rană.

Acum, după un an, încă mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Ana-Maria râde și mă îmbrățișează cu dragoste sinceră. Dar undeva în sufletul meu va rămâne mereu dorul de Maria — copilul pe care l-am crescut fără să fie al meu.

Oare ce definește cu adevărat o mamă? Sângele sau dragostea? Voi ce ați fi făcut dacă ați fi fost în locul meu?