Crăciunul în care am învățat să iert

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mama! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână cutia mică, împachetată stângaci, pe care tocmai o desfăcusem sub brad. Era Ajunul Crăciunului, iar în sufrageria noastră din Pitești mirosea a cozonac și portocale, dar între noi plutea ceva greu, ca un nor de praf stârnit dintr-o rană veche.

Mama s-a uitat la mine, cu ochii umezi, dar nu a spus nimic. Tata s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Sora mea mai mică, Ioana, a început să plângă încet, strângând la piept păpușa primită cu câteva minute înainte. Bunica încerca să salveze atmosfera cu glume despre Moș Crăciun, dar nimeni nu mai râdea.

În cutia pe care o țineam era un portofel ieftin, din piele sintetică, cu inițialele mele scrise stângaci cu markerul. Nu era vorba despre valoarea lui, ci despre promisiunea încălcată. Cu o lună înainte, mama îmi spusese că anul acesta va fi diferit: „O să-ți iau ceva ce-ți dorești cu adevărat, Maria. Ai muncit mult la școală.” Îmi dorisem o carte rară de poezii de Nichita Stănescu, pe care o văzusem într-o librărie din centru. Visasem la ea nopți la rând.

— Maria, te rog… începu mama, dar vocea i se frânse.

— Nu vreau să aud! Ai promis! am izbucnit eu, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Tata a intrat din nou în cameră, cu fața roșie de frig și nervi.

— E Crăciunul! Nu poți să faci scandal pentru un cadou! Sunt atâția copii care nu primesc nimic!

— Nu e vorba doar despre cadou! E despre faptul că nu mă asculți niciodată! am răspuns eu, ridicând tonul.

În acel moment, liniștea s-a așternut peste noi ca o pătură grea. Am simțit cum toată bucuria sărbătorii se scurge printre noi, lăsând în urmă doar resentimente și tăcere. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. M-am aruncat pe pat și am început să plâng în pernă.

Am auzit pași ușori pe hol. Era bunica. A intrat fără să bată și s-a așezat lângă mine.

— Știi, draga mea, când eram de vârsta ta, am primit de Crăciun o pereche de ciorapi cârpiți. Am plâns toată noaptea. Dar mama mea mi-a spus atunci: „Nu tot ce primești vine din lipsă de iubire.”

— Dar eu nu vreau ciorapi sau portofel! Vreau să simt că mă vede cineva! am șoptit printre suspine.

Bunica m-a mângâiat pe cap.

— Uneori părinții greșesc. Și ei sunt oameni. Poate mama ta nu a avut bani sau poate a uitat ce ți-ai dorit… Dar te iubește. Și tu știi asta.

Am rămas tăcute câteva minute. În sufletul meu se dădea o luptă între furie și dorința de a ierta. Am adormit cu ochii umflați de plâns.

Dimineața de Crăciun m-a găsit tot tristă. Pe hol mirosea a cafea proaspătă și scorțișoară. Am coborât încet la bucătărie. Mama era acolo, cu ochii roșii de nesomn.

— Maria… îmi pare rău pentru aseară. Am vrut să-ți iau cartea aia… dar salariul meu s-a dus pe facturi și pe medicamentele bunicii. Portofelul l-am făcut eu… ca să-ți arăt că măcar m-am gândit la tine.

Am simțit cum mi se rupe inima. M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o strâns.

— Îmi pare rău că am țipat la tine… Nu știam…

În acel moment am înțeles cât de ușor e să judeci fără să știi tot adevărul. Cât de repede ne lăsăm duși de valul propriilor dorințe și uităm să vedem sacrificiile celor din jur.

Seara aceea de Crăciun a rămas pentru mine cel mai dureros și cel mai important cadou primit vreodată: lecția iertării și a recunoștinței.

Acum mă întreb: câți dintre noi uităm să privim dincolo de ambalaj? Câte certuri ar putea fi evitate dacă am avea curajul să întrebăm „de ce?” înainte să judecăm?