Curajul fiului meu m-a învățat să trăiesc din nou

— Mamă, vreau să-ți spun ceva important, a zis Vlad într-o seară de toamnă, când frunzele băteau în geam ca niște degete neliniștite. Stătea în picioare, cu mâinile strânse la spate, privindu-mă direct în ochi. Simțeam că urmează ceva rău, o presimțire care mi-a strâns stomacul.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— M-am hotărât să-mi dau demisia de la bancă. Vreau să mă ocup de fotografie. Să încerc să trăiesc din asta.

Am rămas fără aer. Parcă cineva îmi smulsese covorul de sub picioare. Vlad avea 29 de ani, un job stabil la o bancă mare din București, un apartament luat prin credit și o viață pe care eu o consideram „așezată”.

— Ești nebun? am izbucnit, fără să-mi pot controla vocea. Cum să renunți la tot ce ai construit? La siguranță? La viitor?

Vlad a oftat și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă, nu sunt fericit. Mă trezesc dimineața cu un gol în stomac. Fotografia e singurul lucru care mă face să simt că trăiesc cu adevărat.

Am început să plâng. Nu pentru că nu-l înțelegeam, ci pentru că mi-era frică. Frică pentru el, dar și pentru mine. Eu nu avusesem niciodată curajul să aleg altceva decât stabilitatea. Am crescut într-o familie unde riscul era considerat un păcat și orice vis trebuia sacrificat pe altarul siguranței.

— Vlad, nu poți trăi doar din pasiuni! Lumea nu e făcută pentru visători! am strigat, iar el a tăcut. În ochii lui am văzut însă o hotărâre pe care nu i-o știam.

Au urmat luni de tăcere și discuții aprinse. Soțul meu, Doru, era de partea mea: „Ce-i cu prostiile astea? Să-și vadă de treabă! Viața nu e poezie!”

Vlad s-a mutat la prietena lui, Irina, și a început să fotografieze nunți, botezuri, orice eveniment găsea. Primele luni au fost grele. Îl vedeam obosit, uneori dezamăgit, dar niciodată nu s-a plâns. Eu continuam să-i trimit mesaje: „Nu vrei să te întorci? Încă mai ai timp.”

Într-o zi, la serviciu, am primit vestea că departamentul nostru se va restructura. Aveam 53 de ani și riscam să rămân fără loc de muncă. M-am simțit mică și neputincioasă. Toată viața muncisem ca economistă într-o firmă de construcții, făcând același drum zi de zi, fără să mă gândesc vreodată ce-mi doresc cu adevărat.

În acea seară, l-am sunat pe Vlad. Vocea lui era caldă:

— Mamă, hai la mine la studio mâine. Să bem o cafea.

Am intrat timid în spațiul lui plin de lumini și fotografii agățate pe pereți. Erau chipuri fericite, momente surprinse cu o delicatețe pe care nu i-o bănuiam fiului meu.

— Ți-e frică? m-a întrebat el direct.

— Da… Nu știu ce să fac dacă mă dau afară. Nu știu nimic altceva decât cifrele mele.

Vlad m-a privit lung.

— Știi ce mi-ai spus mereu când eram mic? Că orice problemă are o soluție dacă ai curaj s-o cauți.

Am zâmbit amar. Cuvintele mele se întorceau acum împotriva mea.

— Mamă… poate e timpul să faci și tu ce-ți place. Ce ți-ar fi plăcut să faci dacă nu era nevoie să muncești pentru bani?

Nu știam ce să răspund. Mi-am amintit cum îmi plăcea să scriu povești când eram copil. Cum visam să devin profesoară sau scriitoare. Dar viața m-a dus pe alt drum.

În următoarele luni am început să scriu din nou. La început timid, apoi tot mai mult. Vlad m-a ajutat să-mi fac un blog unde am publicat primele texte. Prietenele mele au început să comenteze, apoi necunoscuți mi-au trimis mesaje de încurajare.

Când am fost concediată oficial, nu am mai simțit aceeași spaimă ca înainte. Aveam deja un mic univers al meu unde puteam fi cine voiam eu.

Relația cu Vlad s-a schimbat radical. Am început să-l admir pentru curajul lui și să mă bucur sincer pentru fiecare reușită a lui. Doru încă bombănește când aude de „artisticii” din familie, dar uneori îl surprind zâmbind când citește textele mele sau vede pozele lui Vlad pe Facebook.

Într-o seară, stând toți trei la masă, Vlad mi-a spus:

— Vezi, mamă? Uneori trebuie doar să ai curajul să-ți asculți inima.

Am ridicat privirea spre el și am simțit lacrimile în ochi.

— Poate că nu e niciodată prea târziu să începi să trăiești altfel…

M-am întrebat atunci: câți dintre noi trăim cu adevărat viața pe care ne-o dorim? Și câți avem curajul să schimbăm ceva înainte să fie prea târziu?