Datoria care ne-a rupt familia: Cinci ani de tăcere și o alegere imposibilă

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce soțul meu, Vlad, se uita la mine cu ochii mari, plini de vinovăție.

Era trecut de miezul nopții. Fetița noastră, Mara, dormea liniștită în camera ei, iar eu mă plimbam ca un leu în cușcă prin bucătărie. De cinci ani, trăiam cu o povară pe suflet: părinții lui Vlad, Ilie și Mariana, ne-au cerut atunci o sumă mare de bani. Erau disperați să repare casa de la țară, moștenirea lor de familie, și nu aveau pe nimeni altcineva la care să apeleze.

— O să-ți dăm banii înapoi în cel mult un an, ne-au promis atunci.

Am acceptat fără să clipesc. Erau banii noștri de la nuntă și economiile mele din concediul de maternitate. Nu era puțin pentru noi — 15.000 de euro. Dar am vrut să-i ajutăm. Vlad era singur la părinți, iar eu credeam că familia trebuie să fie pe primul loc.

Timpul a trecut. Un an, doi, trei… Niciun cuvânt despre bani. La început am sperat că poate au uitat, că le e rușine să aducă vorba. Dar apoi am început să simt că nu vor să-i mai dea deloc.

Mama mea, Elena, nu a uitat niciodată.

— Sorina, nu e corect! Tu ai muncit pentru banii ăia! Cum să-i lași așa? Ce exemplu îi dai Marei? mă certa ea ori de câte ori venea pe la noi.

Mă simțeam prinsă între două lumi. Pe de o parte, Vlad îmi spunea mereu:

— Lasă-i, Sorina… Sunt bătrâni. Au făcut tot ce-au putut pentru mine. Ce rost are să stricăm relația pentru niște bani?

Pe de altă parte, mama mă presa:

— Dacă nu le amintești tu, cine s-o facă? Crezi că lor le pasă? Tu ai rămas fără nimic!

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau grămadă pe aleea blocului nostru din Pitești, am primit un telefon neașteptat de la Mariana.

— Sorina, dragă, nu vrei să veniți weekendul ăsta la țară? Am făcut plăcintă cu mere din livada noastră!

Am simțit un nod în gât. Cum să merg acolo, să stau la masă cu ei, să râd și să glumesc, când știam că sub zâmbetele noastre stătea ascunsă o datorie uriașă?

— Nu știu dacă putem… Mara are răceală… am bâiguit.

Vlad m-a privit trist.

— Nu vreau să ne certăm cu ai mei pentru bani. Dacă vrei, putem să le spunem că nu mai trebuie să ne dea nimic.

M-am uitat la el ca la un străin.

— Vlad! Sunt banii noștri! Ai uitat cum am strâns fiecare leu? Cum am renunțat la vacanță ca să avem un viitor pentru Mara?

El a tăcut. Știam că îl doare. Știam că nu vrea să-și rănească părinții. Dar eu? Cine avea grijă de mine?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, mama a venit la noi cu o pungă de mere și cu sufletul plin de reproșuri.

— Sorina, trebuie să le spui! Altfel o să regreți toată viața!

Am izbucnit în plâns.

— Nu pot! Nu vreau să fiu eu cea care distruge familia!

Mama m-a luat în brațe.

— Uneori trebuie să alegi între liniștea ta și liniștea altora…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la Mara. La viitorul ei. La cât de greu mi-a fost să mă întorc la muncă după concediul de maternitate doar ca să acoperim cheltuielile zilnice. La câte sacrificii am făcut.

A doua zi dimineață, am decis: trebuia să vorbesc cu Ilie și Mariana.

Am urcat în mașină cu Vlad și Mara și am pornit spre casa lor din satul Rociu. Pe drum, Vlad era tăcut. Mara dormea pe bancheta din spate.

Când am ajuns, Mariana ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald.

— Ce bine că ați venit! Am făcut sarmale!

Am stat la masă ca niște străini. Eu nu puteam înghiți nimic.

După masă, i-am rugat pe Ilie și Mariana să stea puțin cu mine pe terasă.

— Vreau să vorbim despre ceva important…

Vlad s-a uitat la mine speriat.

— E vorba despre banii pe care ni i-ați cerut acum cinci ani…

Mariana a roșit brusc.

— Vai, Sorina… Știu că n-am mai adus vorba… Ne-a fost rușine… N-am reușit să strângem suma…

Ilie a oftat adânc.

— Am vrut să vă dăm… Dar mereu a intervenit ceva… Boala mea… Reparațiile la acoperiș… Ne pare rău…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu vreau să vă cert sau să vă fac să vă simțiți prost… Dar pentru mine a fost greu… Am simțit că nu contez…

Mariana a început să plângă.

— Iartă-ne… Poate într-o zi vom putea…

Vlad m-a luat de mână.

— Sorina… Hai să-i iertăm…

Am privit spre Mara care se juca în curte printre frunze uscate. M-am gândit la toate sacrificiile mele și la cât de mult îmi doream liniște în familie.

Am oftat adânc.

— Bine… Dar vreau doar să știți cât m-a durut tăcerea voastră…

Pe drumul spre casă am tăcut toți trei. Vlad mi-a strâns mâna și mi-a șoptit:

— Îți mulțumesc…

Acum mă întreb: oare am făcut bine? Oare liniștea familiei merită mai mult decât dreptatea mea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?