Datoria care ne-a rupt familia: Povestea mea despre bani, iertare și loialitate

— Nu pot să cred că iarăși aduci vorba despre asta, Sorina! a izbucnit mama, trântind cana de ceai pe masă, de parcă ar fi vrut să spargă nu doar liniștea din bucătărie, ci și zidul pe care încercasem să-l ridic între mine și trecut.

Eram acasă la ai mei, într-o după-amiază de duminică, cu miros de ciorbă și pâine caldă plutind în aer. Fetița mea, Ilinca, se juca pe covor cu niște cuburi colorate. Eu stăteam la masă, cu mâinile încleștate în jurul unei cești goale, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mama nu mă lăsa.

— Cinci ani, Sorina! Cinci ani au trecut de când le-ați dat banii ăia. Și nici măcar un „mulțumesc” nu v-au zis pe bune. Tu știi cât ați muncit pentru banii ăia? Știi că erau pentru Ilinca, pentru voi?

Avea dreptate. Îmi aminteam perfect ziua aceea. Era primăvară, iar eu tocmai intrasem în concediu de maternitate. Salariul meu de profesoară nu era mare, dar strânsesem fiecare leu pentru copilul nostru. Atunci au venit socrii mei, Marin și Viorica, cu ochii roșii și glasul tremurat.

— Sorina, dragă, nu știm cui să mai cerem ajutorul… S-a rupt acoperișul la casa de la țară și dacă nu-l reparăm acum, se duce totul pe apa sâmbetei. Nu avem de unde să facem rost de bani…

Soțul meu, Radu, s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi și m-a strâns de mână. „Putem să-i ajutăm”, mi-a șoptit. Am dat din cap, deși inima îmi bătea nebunește. Erau 15.000 de lei — toți banii noștri deoparte.

Am semnat un bilețel de mână, ca să fie totul clar. Marin a promis solemn că ne va da banii înapoi în cel mult doi ani. Au trecut cinci.

— Sorina, nu mai aduce vorba despre asta cu Radu? a continuat mama. El ce zice?

— El… el zice că ar trebui să-i iertăm. Că sunt părinții lui și că nu au de unde să ne dea banii acum.

Mama a oftat adânc.

— Și tu ce simți?

Nu știam ce simt. Îmi era rușine să recunosc că mă doare. Că mă simt trădată. Că fiecare dată când îi văd pe socrii mei la mesele de familie, râzând și povestind despre vacanțe la Băile Felix sau despre cum au mai renovat câte ceva prin casă, simt un nod în gât.

În seara aceea, când am ajuns acasă, Radu mă aștepta pe canapea.

— Ai fost la mama ta? Cum a fost?

— Ca de obicei… Am vorbit despre bani.

Radu a tăcut o vreme.

— Știu că te doare. Și pe mine mă doare. Dar nu vreau să stric relația cu ai mei pentru niște bani care oricum nu ne mai pot aduce liniștea înapoi.

— Dar nu e vorba doar despre bani! am izbucnit eu. E vorba despre respect! Despre faptul că nici măcar nu au adus vorba despre datorie în toți anii ăștia! Cum poți să treci peste asta?

Radu s-a ridicat și m-a luat în brațe.

— Pentru că sunt părinții mei. Pentru că îi iubesc. Pentru că dacă le cerem banii acum, știu că nu au de unde și doar îi umilim.

Am plâns în brațele lui ca un copil. M-am simțit prinsă între două lumi: una a principiilor mamei mele — „Ce-i al tău e al tău!” — și una a iertării lui Radu.

Timpul a trecut și datoria a devenit un subiect tabu între noi și socrii mei. La fiecare aniversare sau Crăciun, mă uitam la ei și mă întrebam dacă își mai amintesc promisiunea făcută. Dacă îi mustră conștiința sau dacă pur și simplu au uitat.

Într-o zi, Viorica m-a sunat:

— Sorina, dragă, am făcut niște dulceață de vișine. Să-ți trimit un borcan?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mulțumesc… Da, sigur…

Mi-am dorit să-i spun: „Viorica, dar banii?” Dar n-am putut. Mi-era rușine. Mi-era teamă să nu par meschină sau rea.

Mama însă nu s-a lăsat.

— Dacă nu le amintești tu, o fac eu! mi-a spus într-o zi.

— Te rog să nu te bagi! i-am răspuns furioasă. E problema noastră!

Dar mama avea dreptate într-un fel: Ilinca creștea și aveam nevoie de bani pentru grădiniță privată, pentru haine noi, pentru excursii la munte. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am stat cu Radu la masă și am vorbit deschis.

— Radu, eu nu pot să trec peste asta fără să spun ceva. Nu pot să mă prefac că totul e bine când simt că ne-au luat de fraieri.

Radu s-a uitat lung la mine.

— Dacă vrei să le spui ceva, spune-le tu. Dar eu nu pot. Nu vreau să-i rănesc.

A doua zi am sunat-o pe Viorica.

— Viorica… voiam doar să vă întreb dacă vă mai gândiți la datoria aia din urmă cu cinci ani…

A urmat o tăcere lungă.

— Of… Sorina… Știu că am greșit că n-am mai adus vorba… Dar Marin e bolnav, eu abia mă descurc cu pensia… N-avem cum să vă dăm banii acum…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu vreau să vă pun la zid… Dar nici nu pot să mă prefac că nu contează…

— Îmi pare rău… Poate într-o zi… Poate când o să vindem casa…

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am simțit vinovată că am cerut ceva ce poate nu voi primi niciodată.

Acum stau și mă întreb: ce contează mai mult? Banii sau liniștea sufletească? Respectul sau iertarea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?