Datorie de sânge: Povestea unei mame între iubire și trădare

— Mamă, nu mai avem pe cine să rugăm… te rog, ajută-ne! vocea Irinei tremura, iar ochii ei mari, umezi, mă priveau cu disperare. Era seară târziu, iar în bucătăria mea mică mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită. Cătălin stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, evitând să mă privească.

Am simțit cum inima mi se strânge. Îmi iubesc copiii mai mult decât orice pe lume. De când a murit Gheorghe, soțul meu, am rămas doar eu cu Irina. Ea era lumina ochilor mei. Când s-a măritat cu Cătălin, am sperat că va fi fericită, că va avea o viață mai bună decât am avut eu. Dar viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm.

— Mamă, e doar până ne revenim. Cătălin a rămas fără serviciu și chiria ne sufocă. Nu vrem mult… cât poți tu. Promitem că-ți dăm înapoi imediat ce putem.

Nu aveam mult. Pensia mea abia îmi ajungea de la o lună la alta. Dar de ani de zile puneam deoparte câte puțin: pentru zile negre, pentru vreo boală, pentru înmormântare — Doamne ferește! — sau poate pentru o vacanță la mare, visul meu neîmplinit. În sertarul din dormitor aveam 18.000 de lei, strânși cu trudă și lacrimi.

— Nu vă pot da tot, dar vă dau cât pot… Numai să nu vă fie greu, copiii mei.

Irina m-a îmbrățișat strâns. Am simțit lacrimile ei pe umărul meu. Cătălin a murmurat un „mulțumesc”, dar nu m-a privit nici atunci.

Au trecut luni. La început mă sunau des: „Mamă, suntem bine!”, „Mamă, încă nu avem banii, dar nu te-am uitat!”. Apoi telefoanele s-au rărit. Irina părea mereu grăbită, obosită. Cătălin nu mai venea deloc pe la mine.

Într-o zi, am avut nevoie de bani pentru medicamente. Am deschis sertarul și am văzut cât de gol era. M-a cuprins o frică surdă. Am sunat-o pe Irina:

— Mamă, știu că nu e momentul… dar ai putea să-mi dai măcar o parte din bani înapoi? Am nevoie pentru tratament.

A urmat o tăcere lungă.

— Mamă… nu avem acum. Dar o să-ți dăm, promit!

Am închis telefonul cu un nod în gât. M-am simțit mică și neputincioasă. Pentru prima dată în viață mi-a fost rușine să cer ceva copilului meu.

Au trecut alte luni. Am început să evit să ies din casă; mă simțeam umilită când vecinele mă întrebau de Irina sau când trebuia să spun că nu am bani pentru cofetărie sau biserică.

Într-o duminică, la biserică, preoteasa m-a întrebat:

— Doamna Maria, nu v-am mai văzut la lumânări… Totul e bine?

Am zâmbit forțat:

— Da, părinte… doar că-s bătrână și mă mișc mai greu.

În sufletul meu era furtună. M-am întors acasă și am plâns ca un copil. M-am simțit trădată de cei pe care i-am iubit cel mai mult.

Într-o seară, Irina a venit singură la mine. Avea ochii roșii și fața trasă.

— Mamă… știu că te-am dezamăgit. Dar nu avem cum să-ți dăm banii acum. Cătălin nici nu vrea să audă… Spune că nu i-ai dat cu termen și că ai zis „cum o fi nevoie”.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Irina, banii ăia erau tot ce aveam! Pentru bătrânețea mea! Cum poți să-mi spui asta?

A izbucnit în plâns:

— Mamă, îmi pare rău! Dar nu știu ce să fac…

Am stat amândouă pe canapea, tăcute. Îmi venea să țip, să urlu de durere și neputință. Dar n-am făcut-o. Am strâns-o în brațe și am plâns împreună.

De atunci relația noastră s-a schimbat. Nu mai suntem la fel de apropiate. O iubesc pe Irina ca pe ochii din cap, dar rana asta nu se va vindeca niciodată.

Vecinele spun că sunt proastă că am avut încredere. Poate au dreptate. Poate am greșit că am pus dragostea de mamă mai presus de orice rațiune.

Dar cum poți să refuzi copilul când îl vezi disperat? Cum poți să-ți păstrezi liniștea când știi că ai putea ajuta?

Acum trăiesc cu regretul și cu întrebarea: oare dragostea de mamă trebuie să aibă limite? Sau sacrificiul e blestemul nostru tăcut?

Uneori mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi… aș face altfel? Sau inima mea ar ceda din nou în fața lacrimilor copilului meu?