„De azi, mama, dormi în bucătărie” – Povestea unei mame uitate în propria casă

— Maria, de azi înainte o să dormi în bucătărie. Nu mai avem loc în camere, copiii au nevoie de spațiu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vocea fiului meu, Vlad, era rece, aproape străină. Stăteam la masa din sufragerie, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Nora mea, Irina, își aranja părul în oglinda de pe hol, evitând să mă privească. Copiii lor, nepoții mei, alergau gălăgioși prin casă, fără să știe că viața mea tocmai se schimba pentru totdeauna.

Nu am spus nimic. M-am ridicat încet și am intrat în bucătărie. Pereții păreau mai reci ca niciodată. Am privit spre fereastra aburită și mi-am amintit de zilele când găteam pentru Vlad și sora lui, Andreea. Atunci casa era plină de râsete și miros de cozonaci. Acum, totul părea străin.

— Mama, nu te supăra, dar nu avem ce face. Ești deja bătrână și nu mai poți urca scările la etaj. Plus că Irina are nevoie de liniște cu copiii. Bucătăria e caldă și ai tot ce-ți trebuie aici, a încercat Vlad să explice, dar vocea lui suna a justificare ieftină.

Am zâmbit slab și am dat din cap. Nu voiam să-i fac să se simtă vinovați. Dar în sufletul meu se dărâma tot ce construisem o viață întreagă.

Noaptea aceea a fost prima din multe altele petrecute pe canapeaua veche din bucătărie. M-am acoperit cu o pătură subțire și am ascultat cum râsetele din camerele de sus se sting încet. Am plâns în tăcere, să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, Irina a intrat grăbită în bucătărie.

— Să nu uiți să duci gunoiul și să speli vasele înainte să plecăm la serviciu! Și vezi că trebuie să iei copiii de la grădiniță la prânz.

— Da, Irina, răspund automat, ca un robot programat să execute ordine.

Mă uit la mâinile mele crăpate de muncă și mă întreb când am devenit invizibilă pentru familia mea. Când s-a transformat dragostea în datorie? Când au uitat că am fost odată stâlpul acestei case?

Într-o după-amiază, Andreea m-a sunat din Cluj.

— Mamă, cum te simți? Vlad mi-a spus că nu te simți prea bine.

— Sunt bine, draga mea. Doar puțin obosită.

— Să nu-i lași să te calce în picioare! Dacă vrei, vin să te iau la mine.

Mi-au dat lacrimile. Dar nu puteam pleca. Nu voiam să fiu povară pentru nimeni.

Seara, când Vlad s-a întors de la serviciu, l-am întrebat timid:

— Vlad, îți amintești când erai mic și te îmbolnăveai? Dormeam lângă tine pe jos ca să-ți fie bine…

A oftat iritat:

— Mamă, nu mai trăim în trecut! Acum e altfel. Și noi avem problemele noastre.

Am tăcut. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie pe care nu o mai pot traversa.

Zilele au început să semene una cu alta. Mă trezeam devreme, pregăteam micul dejun pentru toți, duceam gunoiul, spălam vasele, făceam curat. Seara mă retrăgeam în bucătărie cu o carte veche sau ascultam radioul încet. Uneori mă gândeam să plec la azil, dar mă speria gândul singurătății absolute.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am găsit într-un sertar o fotografie cu mine și copiii mei mici. Zâmbeam larg, cu brațele deschise spre ei. Am început să plâng fără oprire. Am simțit că nu mai pot duce povara acestei vieți de umbră.

În acea seară, am avut curajul să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, știi cât te iubesc. Dar nu mai pot trăi așa… Simt că nu mai exist pentru voi decât ca o servitoare.

A rămas tăcut câteva clipe.

— Mama… Nu știu ce să zic. E greu pentru toți…

Irina a intervenit:

— Maria, dacă nu-ți convine, poți merge la Andreea sau la un azil! Noi facem tot ce putem!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit afară în ploaie și am stat pe bancă până târziu în noapte. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: nopți nedormite, ani de muncă grea la fabrică pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie. Și acum?

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la propunerea Andreei. Poate că e timpul să mă gândesc și la mine. Poate că merit și eu puțină liniște și respect.

Dar oare câte mame din România ajung să fie străine în propria lor casă? Câte sacrificii rămân nespuse și neapreciate?

Poate că nu e prea târziu să-mi găsesc locul… Sau poate că adevărata familie e acolo unde ești văzut cu adevărat?