De ce am spus „da” să am grijă de nepoata mea – și de ce nu o voi mai face niciodată

— Mamă, te rog, nu am pe nimeni altcineva! vocea Ioanei tremura la capătul firului, iar eu simțeam deja cum inima mi se strânge. Era ora șase dimineața, iar eu abia apucasem să-mi beau cafeaua. — Dar, Ioana, știi că am programare la medic azi… — Te rog! Maria are febră mare, nu pot să o las singură și nici Mihai nu poate lipsi de la serviciu. Nu mai știu ce să fac!

Am oftat adânc. De câte ori nu mi-am spus că trebuie să învăț să spun „nu”? Dar cum să refuz propriul copil când e disperat? Am acceptat, cu inima strânsă, și m-am grăbit să mă îmbrac. În timp ce mergeam spre apartamentul lor, mă gândeam la toate momentele în care am pus nevoile altora înaintea mea. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă, dacă nu cumva am crescut-o pe Ioana prea dependentă de ajutorul meu.

Când am ajuns, Maria era întinsă pe canapea, cu obrajii roșii și ochii umezi. Ioana mi-a aruncat o privire vinovată și a început să-mi explice rapid ce medicamente trebuie să-i dau, la ce oră să-i iau temperatura, ce să fac dacă vomită. — Mulțumesc, mamă, știu că te-am pus într-o situație dificilă… — Lasă, du-te liniștită, i-am spus, încercând să par calmă.

Ziua a trecut greu. Maria plângea din oră în oră, refuza să mănânce și mă ruga să nu o las singură nici măcar când mergeam la baie. M-am simțit copleșită de responsabilitate și de frica de a nu greși ceva. La prânz, când i-am dat siropul pentru febră, a vomitat tot pe covor. Am curățat în tăcere, cu lacrimi în ochi. M-am gândit la mama mea, care nu m-a ajutat niciodată cu copiii mei. Atunci am jurat că eu voi fi altfel.

Spre seară, Ioana a venit acasă obosită și iritată. — Ai spălat păturica Mariei? Nu trebuia să-i dai supă, știi că nu-i place! De ce are pijamaua udă? Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Ioana, am făcut tot ce am putut! Nu e ușor să ai grijă de un copil bolnav! — Da, dar tu mereu faci lucrurile în felul tău! Niciodată nu mă asculți!

M-am ridicat brusc și am început să-mi strâng lucrurile. — Poate ar fi mai bine să găsești pe altcineva data viitoare! — Mamă… nu te supăra… doar că sunt stresată… — Și eu sunt om, Ioana! Și eu am nevoie de odihnă! Am ieșit pe ușă cu lacrimi în ochi.

În drum spre casă, m-am simțit mai singură ca niciodată. M-am întrebat unde am greșit ca mamă și ca bunică. De ce sacrificiul meu nu e niciodată suficient? De ce orice fac e criticat? Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Mi-am adus aminte de toate momentele în care am renunțat la mine pentru familie: când am stat nopți întregi cu Ioana bolnavă, când am muncit dublu ca să-i cumpăr haine noi, când am rămas singură după ce tatăl ei a plecat.

A doua zi dimineață, Ioana m-a sunat din nou. — Mamă… îmi pare rău pentru ieri. Am fost nedreaptă cu tine. — Nu-i nimic… doar că… nu mai pot. Nu mai pot să fiu mereu cea care salvează situația. — Înțeleg… dar te rog să nu te superi pe mine… — Nu mă supăr… dar trebuie să învățăm să ne descurcăm fiecare cu viața noastră.

Au trecut câteva zile până când ne-am revăzut. Maria era mai bine, iar Ioana părea mai liniștită. Dar ceva s-a schimbat între noi. Am început să pun limite. Să spun „nu” atunci când simt că nu mai pot. Să mă gândesc și la mine.

Uneori mă întreb dacă dragostea de mamă sau de bunică trebuie să fie mereu sacrificiu total. Dacă nu cumva ne pierdem pe noi înșine încercând să fim totul pentru ceilalți. Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu suntem niciodată suficient de buni pentru copiii noștri? Câți dintre noi ne simțim folosiți și neapreciați?

Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta. Să spunem când ne doare. Să cerem respect și recunoștință. Pentru că și noi avem nevoie de iubire și înțelegere.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare cât valorează sacrificiul unei mame sau al unei bunici într-o lume care uită prea ușor cât de mult doare să fii mereu „ultima soluție”? Voi cum ați proceda în locul meu?