De ce nu mă mai las să iubesc?

– Mami, dar tu de ce nu te întâlnești cu nimeni?
Vocea lui Vlad a spart liniștea din mașină ca un ciob aruncat într-un geam. Tocmai ieșisem din supermarket, plasele ne atârnau grele pe bancheta din spate, iar eu încercam să-mi adun gândurile după o zi lungă la serviciu. M-am uitat la el în oglinda retrovizoare – ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai mei, mă fixau cu o curiozitate sinceră, dar și cu o urmă de tristețe pe care nu i-o mai văzusem până atunci.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ce să-i spun? Că mi-e frică? Că încă mă trezesc noaptea cu inima bătând nebunește la gândul că poate am făcut ceva greșit? Că nu mai suport să aștept un mesaj care nu mai vine, să mă uit la telefon și să sper că cineva, oricine, se gândește la mine?

– Nu știu, Vlad, am zis încet. Poate că nu e momentul potrivit.

A oftat și s-a uitat pe geam. Am simțit că nu l-am convins. Și nici pe mine.

Când am ajuns acasă, am început să pun cumpărăturile la locul lor. Vlad s-a dus direct în cameră, unde știam că va sta pe calculator cu prietenii lui. Am rămas singură în bucătărie, cu mâinile tremurând ușor în timp ce aranjam borcanele de zacuscă și pungile de paste. Mi-am amintit de serile în care îl așteptam pe Radu, fostul meu soț, să vină acasă. De fiecare dată când întârzia, mă uitam la telefon, sperând să primesc un mesaj: „Ajung imediat.” Dar uneori nu venea niciun mesaj. Și atunci începeam să-mi imaginez tot felul de scenarii – poate are o altă femeie, poate s-a săturat de mine, poate nu mai vrea să vină acasă.

Divorțul nostru a fost ca o rană deschisă care nu s-a vindecat niciodată complet. Radu a plecat într-o zi de vară, când Vlad era la bunici. Mi-a spus că nu mai poate, că vrea altceva de la viață. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din Ploiești, cu mobila veche și pereții plini de amintiri. Primele luni au fost un coșmar – nu puteam dormi, nu puteam mânca, iar fiecare sunet din casă mi se părea străin.

Prietenii mei au încercat să mă scoată din casă. „Hai la o cafea, hai la un film!” Dar eu refuzam mereu. Nu voiam să văd oameni fericiți ținându-se de mână pe stradă. Nu voiam să aud povești despre iubiri noi și începuturi promițătoare. Pentru mine totul era gri.

Mama mea îmi spunea mereu: „Nu poți trăi singură toată viața! Vlad are nevoie de un tată.” Dar eu știam că Vlad are nevoie doar de liniște și stabilitate. Și eu la fel.

Au trecut trei ani de atunci. Am încercat să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am schimbat jobul – acum lucrez ca asistentă medicală într-un cabinet stomatologic. Îmi place ce fac, îmi place să ajut oamenii. Dar când ajung acasă și închid ușa după mine, liniștea devine apăsătoare.

Într-o seară, colega mea, Irina, m-a invitat la ziua ei de naștere. Am acceptat doar pentru că nu voiam să par nesociabilă. La petrecere l-am cunoscut pe Mihai – un bărbat divorțat, cu doi copii mari plecați la facultate. Am vorbit ore întregi despre orice: filme vechi românești, vacanțe la mare în anii ’90, frica de singurătate. La finalul serii mi-a cerut numărul de telefon.

Am simțit cum inima îmi bate tare când am ajuns acasă. M-am uitat la telefon toată noaptea, așteptând un mesaj de la el. A doua zi mi-a scris: „Mi-a făcut plăcere să te cunosc.” Am răspuns imediat și am început să vorbim zilnic. După două săptămâni m-a invitat la o cafea.

În ziua întâlnirii eram atât de emoționată încât mi-am schimbat ținuta de trei ori. Vlad m-a întrebat unde merg și i-am spus adevărul. A zâmbit larg: „Bravo, mami! Poate o să-ți placă.”

Întâlnirea cu Mihai a fost frumoasă – am râs mult și am simțit că pot fi eu însămi fără să mă prefac. Dar când am ajuns acasă și am rămas singură în dormitor, am început să plâng fără motiv. Mi-era frică să mă atașez din nou. Mi-era frică să sper.

În următoarele zile Mihai mi-a scris din ce în ce mai rar. Într-o seară nu mi-a mai răspuns deloc la mesaj. Am stat cu telefonul în mână până târziu, uitându-mă la ecranul gol. M-am simțit din nou mică și neînsemnată, ca atunci când Radu plecase fără explicații.

A doua zi dimineață Vlad a venit la mine în bucătărie și m-a găsit plângând.
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic important… doar că uneori oamenii dispar fără motiv.
S-a apropiat și m-a îmbrățișat strâns.
– Eu n-o să dispar niciodată.

Am zâmbit printre lacrimi și l-am strâns tare la piept.

De atunci n-am mai încercat să cunosc pe nimeni nou. Mi-e frică să nu fiu din nou dezamăgită, să nu simt iar golul acela imens când cineva dispare fără explicații. Poate că e mai ușor să fii singură decât să-ți dai voie să speri iar.

Dar uneori mă întreb: Oare chiar merităm să trăim cu frica asta? Oare cât timp trebuie să treacă până când inima mea va avea curajul să spere din nou?