„De ce nu te mai întorci acasă, fiule?” – Lupta mea cu distanța care ne rupe familia

— Vlad, de ce nu vii acasă? De două luni nu ți-am mai auzit glasul la ușa asta…
Vocea mea răsună în gol, în timp ce țin telefonul la ureche și privesc spre ușa veche, aceeași pe care Vlad o trântea vesel când era copil. Acum, tăcerea lui mă apasă ca o piatră pe piept.

— Mamă, nu pot… Irina nu vrea. Zice că… zice că nu-i face bine să venim aici.

Îi aud vocea stinsă, parcă rușinată. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. Nu vreau să-l pierd de tot.

— Vlad, tu ești băiatul meu! Cum adică nu-ți face bine? Ce-am făcut eu rău?

— Nu e vorba de tine… E complicat. Trebuie să închid.

Și gata. Liniște. Îmi las telefonul să cadă pe masă și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Mă uit la poza lui de la absolvire, cu zâmbetul larg și ochii luminoși. Unde s-a dus copilul meu? Ce s-a întâmplat cu noi?

Totul a început după nuntă. Irina părea drăguță la început, chiar dacă era mereu rezervată. Am încercat să mă apropii de ea, să-i arăt că are loc în familia noastră. Dar după ce s-au mutat împreună într-un apartament mic din București, ceva s-a schimbat. Vlad venea tot mai rar acasă. La început dădea vina pe serviciu, apoi pe oboseală. Apoi au venit certurile.

— Mamă, Irina nu se simte bine când venim aici. Zice că o judeci, că nu ești destul de caldă cu ea.

Am rămas fără cuvinte. Eu? Eu care i-am făcut prăjituri și i-am dăruit șalul bunicii? Eu care am încercat să nu mă bag peste ei? Dar am tăcut. Am sperat că e doar o fază.

Apoi a venit ziua în care Vlad a uitat de ziua mea. Pentru prima dată în 29 de ani. Am plâns toată noaptea, dar dimineața i-am trimis un mesaj: „Te iubesc oricum.” Niciun răspuns.

Sora mea, Elena, mă ceartă mereu:

— Maria, lasă-i în pace! Nu vezi că băiatul tău are viața lui? Nu te mai umili!

Dar cum să nu mă doară? Cum să nu-mi fie dor de el? Sufletul meu e legat de al lui cu fire invizibile.

Într-o duminică am decis să merg neanunțată la ei. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis și m-a privit ca pe un intrus.

— Ce cauți aici?

— Am venit să vă văd… Mi-era dor de voi.

— Vlad nu e acasă. Și nici eu nu am timp acum.

M-a lăsat pe hol, cu plasa de cozonac și borcanele de dulceață în mână. Am coborât scările tremurând și m-am prăbușit pe o bancă din fața blocului. O vecină m-a văzut și mi-a adus un pahar cu apă.

— Lasă, dragă Maria, copiii din ziua de azi… Nu mai știu ce-i aia familie.

Dar eu știu că nu e vina lui Vlad. Îl cunosc prea bine. E blând, e bun. Dar Irina… Irina îl ține departe de noi ca și cum am fi niște străini.

În fiecare seară mă rog la icoana din colțul camerei:

— Doamne, dă-mi putere! Ajută-mă să-mi recapăt băiatul!

Uneori visez că vine acasă, că intră pe ușă cu zâmbetul lui cald și mă strânge în brațe:

— Mamă, mi-a fost dor de tine!

Dar dimineața mă trezesc singură în patul mare și rece.

Am încercat să vorbesc cu soțul meu, Ion:

— Poate ar trebui să mergem împreună la ei…

— Las-o baltă, Maria! Dacă nu vor să ne vadă, nu-i putem obliga! O să vină ei când or avea nevoie…

Dar eu știu că nu e așa simplu. Fiecare zi fără Vlad e o rană care nu se mai vindecă.

De Crăciun am pus masa ca-n fiecare an: sarmale, cozonaci, salată boeuf. Am lăsat un loc liber pentru el. Am sperat până în ultima clipă că va apărea. Dar n-a venit. Mi-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite!”

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare? Poate am spus ceva ce n-ar fi trebuit? Sau poate Irina are dreptate și eu sunt problema?

Într-o zi am primit un telefon de la Vlad:

— Mamă… Irina e însărcinată.

Mi-au dat lacrimile instantaneu:

— Vai, Vlad! Felicitări! Când veniți acasă să sărbătorim?

A tăcut câteva secunde:

— Nu știm încă… Irina nu vrea să facem mare tam-tam.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nici măcar vestea asta nu ne-a adus împreună.

Acum stau singură în bucătărie și privesc poza lui Vlad de când era mic, cu obrajii rumeni și ochii plini de viață. Îmi pun mereu aceeași întrebare: unde am greșit? Cum pot repara ceea ce pare iremediabil?

Poate că sunt prea insistentă. Poate că trebuie să-l las să-și trăiască viața. Dar cum să renunț la copilul meu?

Mă întreb: câte mame din România trăiesc aceeași durere ca mine? Câte dintre voi simțiți că vă pierdeți copiii fără să puteți face nimic? Ce ați face în locul meu?