De două ori trădată: Povestea unei mame care și-a pierdut copiii și încrederea în propria mamă

— Nu pot să cred că iar s-a întâmplat, Irina! Cum ai putut să nu fii atentă? Cum? Glasul meu răsună spart, plin de lacrimi, în sala de judecată. Mama stă pe banca acuzaților, cu ochii în pământ, iar eu simt cum totul se prăbușește din nou peste mine.

Acum un an, viața mea era aproape normală. Aveam doi copii minunați, Andreea și Vlad, și o mamă care părea să mă sprijine necondiționat. Soțul meu, Radu, lucra mult, iar eu jonglam între serviciu și familie. Mama, Irina, s-a oferit să mă ajute cu copiii. „Lasă-i la mine, dragă, mă descurc. Tu ai nevoie de timp pentru tine”, îmi spunea mereu. Și am crezut-o. Am vrut să cred că pot avea încredere în ea.

Prima tragedie a venit într-o zi de aprilie. Vlad avea doar trei ani. Mama îl ducea în parc, ca de obicei. Când m-a sunat poliția, am simțit că mi se oprește inima. „Doamnă Popescu? Trebuie să veniți la Spitalul Grigore Alexandrescu.” Nu mi-au spus nimic altceva la telefon. Am alergat ca o nebună pe holurile spitalului, iar când am ajuns la camera de gardă, mama plângea isteric pe un scaun. „A fost un accident… Vlad a fugit spre stradă… N-am apucat să-l prind…”

Am vrut să țip la ea, dar nu am putut. M-am prăbușit lângă ușa salonului și am urlat în mine. Vlad nu a supraviețuit. Toată lumea mi-a spus că a fost un accident nefericit, că nu e vina nimănui. Dar eu știam că mama era mereu neatentă, mereu cu gândul în altă parte. Dar cine sunt eu să o acuz? E mama mea!

După moartea lui Vlad, casa noastră s-a umplut de tăcere și reproșuri nerostite. Radu s-a închis în el, iar Andreea a început să aibă coșmaruri. Eu nu mai dormeam nopțile. Mama venea zilnic la noi, încercând să repare ceva ce nu mai putea fi reparat. „Iartă-mă, Ana”, îmi spunea mereu. Dar nu puteam.

Timpul a trecut greu și încet. La câteva luni după tragedie, am început să mă întorc la serviciu. Aveam nevoie să fac ceva, orice, ca să nu mă pierd cu totul. Andreea rămânea din nou cu mama mea. „Nu-ți face griji, dragă, am grijă de ea ca de ochii din cap”, insista Irina.

Într-o zi de noiembrie, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, am găsit ușa apartamentului larg deschisă. Am intrat panicată și am găsit-o pe mama dormind pe canapea, iar Andreea nu era nicăieri. Am ieșit pe scări urlând numele ei. Vecina de la etajul trei mi-a spus că a văzut-o pe Andreea urcând singură pe acoperișul blocului.

Am alergat ca o nebună pe scări până sus. Când am ajuns pe acoperiș, era deja prea târziu. Andreea căzuse… Nu-mi amintesc decât țipetele mele și sirenele ambulanței.

A doua oară nu a mai fost nimeni care să-mi spună că e doar un accident. Poliția a deschis anchetă pentru neglijență gravă împotriva mamei mele. Radu a plecat de acasă la câteva zile după înmormântare. „Nu pot să te mai văd lângă ea”, mi-a spus înainte să plece.

Acum stau în sala de judecată și ascult cum avocații vorbesc despre „circumstanțe atenuante” și „traume familiale”. Mama plânge încet și mă privește cu ochii roșii de lacrimi.

— Ana… iartă-mă… Nu am vrut niciodată să vă fac rău…

Nu pot să-i răspund nimic. În mintea mea se derulează mereu aceleași întrebări: De ce am avut atâta încredere în ea? De ce nu am văzut semnele? De ce nu am protejat eu însămi copiii mei?

După proces, mă întorc într-un apartament gol și rece. Pereții sunt plini de fotografii vechi cu Vlad și Andreea zâmbind larg, fără griji. Mă așez pe podea și plâng până nu mai pot respira.

Într-o zi găsesc un jurnal vechi al mamei mele printre lucrurile rămase la mine acasă. Îl deschid fără să știu ce caut și citesc pagini întregi despre copilăria ei grea, despre fricile ei ascunse și despre cât de mult se temea că nu va fi niciodată o mamă bună pentru mine sau o bunică bună pentru copiii mei.

Realizez că suntem toți victimele unor răni vechi care nu s-au vindecat niciodată. Dar asta nu-mi aduce copiii înapoi.

Mă întreb uneori dacă voi putea vreodată să o iert pe mama mea sau pe mine însămi pentru tot ce s-a întâmplat. Sau dacă există vreun răspuns pentru durerea asta care nu se termină niciodată.

Oare cât de mult putem ierta din iubire? Și ce facem când tocmai cei pe care îi iubim cel mai mult ne distrug viața?