„De la chiriaș în casa tatălui meu la salvatorul lui financiar: Povestea unei iubiri cu preț”

— Nu uita să-mi lași banii pe masă, Vlad, îmi spunea tata în fiecare seară de salariu, cu vocea lui tăioasă, fără să mă privească în ochi. Aveam optsprezece ani și încă nu-mi găsisem locul în lume, dar știam deja că acasă nu e un refugiu gratuit. Camera mea, cu pereții galbeni și miros de vechi, era mai mult o garsonieră cu chirie decât un colț de familie. Mama plecase când aveam doisprezece ani, iar tata rămăsese cu mine și cu o amărăciune pe care nu o putea ascunde nici măcar atunci când îmi cerea banii pentru „întreținere”.

— Nu e corect, tata. Sunt copilul tău, nu un străin! am izbucnit într-o seară, după ce mi-am lăsat ultimii lei pe masa din bucătărie.

— Copil? La optsprezece ani? Ai serviciu, mănânci aici, dormi aici. Asta costă, Vlad. Viața costă. Și eu am plătit destul pentru tine, mi-a răspuns el, cu ochii pierduți în paharul de vin.

Anii au trecut. Am terminat liceul, apoi am lucrat la supermarketul din cartier, apoi la o firmă de curierat. Întotdeauna am plătit chiria cerută de tata, chiar și atunci când salariul abia îmi ajungea pentru haine sau o ieșire cu prietenii. Mă simțeam străin în propria casă, dar nu aveam unde să plec. Prietenii mei râdeau când le povesteam — „Ești singurul român care plătește chirie acasă!” — dar eu nu puteam râde. Era o rușine pe care o purtam ca pe o haină grea.

După câțiva ani, m-am mutat la Irina, iubita mea. Am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii primit fără să ți se ceară nimic în schimb. La început tata nu a zis nimic. Apoi au început telefoanele.

— Vlad, ai uitat să-mi dai banii pe luna asta. Știi că am nevoie…

— Tata, nu mai stau la tine de șase luni! am răspuns exasperat.

— Și ce dacă? Tot fiul meu ești. Eu te-am crescut. Acum e rândul tău să ai grijă de mine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata avea dreptate? Oare îi eram dator pentru tot ce făcuse pentru mine? Sau doar încerca să umple un gol cu bani?

Irina mă privea cu milă când îi povesteam. — Vlad, tu nu vezi că tata tău te manipulează? Nu-i normal să-ți ceară bani așa…

Dar eu nu puteam să-l las baltă. Îmi aminteam serile când venea beat acasă și mă certa că nu sunt destul de bun, dar și diminețile rare când îmi făcea omletă și-mi spunea „Ești tot ce am”.

Apoi tata s-a îmbolnăvit. Diabet, tensiune mare, probleme cu inima. M-a sunat într-o noapte:

— Vlad… nu mai pot… am nevoie de bani pentru pastile…

Am alergat la el fără să stau pe gânduri. L-am găsit slab, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. Pentru prima dată după mulți ani, mi s-a făcut milă de el.

— Tata… de ce nu mi-ai spus că ți-e așa rău?

— N-am vrut să te împovărez… Dar n-am pe nimeni altcineva…

I-am dat bani pentru medicamente și i-am făcut cumpărături. În fiecare lună îi trimiteam cât puteam. Dar nu era niciodată destul.

— Vlad, mai trebuie bani pentru facturi… Vlad, frigiderul s-a stricat… Vlad, dacă nu-mi dai tu, cine?

Irina a început să se supere.

— Vlad, nu mai putem continua așa! Avem și noi cheltuieli! Vrei să ne certăm din cauza tatălui tău?

M-am simțit prins între două lumi: datoria față de tatăl meu și viața pe care încercam să mi-o construiesc alături de Irina. Într-o seară, după ce ne-am certat urât din cauza banilor trimiși acasă, Irina a izbucnit:

— Tu nu vezi că tata tău te folosește? Când ai avut nevoie de el, ți-a cerut chirie! Acum vrea să-l întreții ca și cum nimic n-ar fi fost!

Am tăcut mult timp după aceea. M-am gândit la copilul speriat care număra banii înainte să-i lase pe masa din bucătărie și la bărbatul care muncea două joburi ca să-și ajute tatăl bolnav.

Într-o zi am avut curajul să-i spun:

— Tata… eu te iubesc, dar nu pot fi doar portofelul tău. Am nevoie să știu că mă vezi ca pe fiul tău, nu ca pe un bancomat.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Poate că n-am știut altfel… Poate că așa am fost crescut și eu…

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că suntem aproape.

Dar rănile nu dispar peste noapte. Tata încă mă sună uneori doar pentru bani. Irina încă oftează când vede transferurile lunare. Eu încă mă întreb dacă familia e doar o factură care trebuie plătită sau dacă iubirea poate vindeca răni vechi.

Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că suntem datori părinților noștri? Oare dragostea adevărată are preț? Sau putem învăța să fim familie fără să ne numărăm banii?