Dincolo de Porțile Casei: Povestea Anei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama mă privea cu acea privire rece, tăioasă, pe care o cunoșteam atât de bine.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Să vedem cum te descurci singură! Să fii tu stăpâna casei, așa cum tot visezi! mi-a răspuns, trântind ușa cu o forță care a făcut să vibreze întreaga sufragerie.

Am rămas singură, cu ecoul cuvintelor ei răsunând în minte. M-am prăbușit pe canapea, printre pernele scumpe și covorul persan pe care îl uram din tot sufletul. Totul în jurul meu era perfect, dar în mine era doar haos.

De când eram mică, părinții mei, Mariana și Doru, mi-au oferit tot ce și-ar fi putut dori un copil: haine de firmă, excursii la munte și la mare, lecții particulare la pian și engleză. Colegele mele mă priveau cu invidie. Doar Irina, colega mea de bancă din liceu, mi-a spus într-o zi:

— Nu te invidiez deloc, Ana. Cu părinți ca ai tăi… nu știu cum reziști. Nu ai voie să respiri fără să-ți spună ei cum.

Avea dreptate. Fiecare decizie era luată pentru mine: cu cine să mă împrietenesc, ce să port la școală, ce facultate să aleg. Când am vrut să dau la Arte, tata a râs:

— Să nu te faci de râsul lumii! O să fii avocat, ca mine. Asta e meserie adevărată!

Am tăcut și am făcut ce mi s-a spus. Am intrat la Drept, am învățat pe brânci, dar fiecare pagină citită era ca o piatră legată de gâtul meu. Seara plângeam în pernă și visam la tablourile mele ascunse în dulap.

Într-o zi, când am venit acasă mai devreme de la facultate, i-am auzit pe ai mei certându-se:

— O răsfățăm prea mult! spunea mama. Nu știe ce-i greul!
— Las-o, Mariana. E copilul nostru. Trebuie să-i fie bine.

Dar „binele” lor era o colivie aurită. Când am încercat să le spun că vreau să plec cu Irina într-o tabără de pictură la Sibiu, mama a făcut o criză:

— Să nu te prind că pleci! Cine știe cu cine te întâlnești acolo? Ai destule pe cap cu facultatea!

Am renunțat. Întotdeauna renunțam. Până într-o seară când tata a venit acasă beat și a început să țipe la mama din cauza unui fleac. Eu am încercat să intervin:

— Tata, te rog…

— Tu să taci! N-ai niciun drept să te bagi!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am fugit în camera mea și am scris o scrisoare lungă Irinei:

„Nu mai știu cine sunt. Parcă trăiesc viața altcuiva. Toată lumea mă vede ca pe fata perfectă, dar eu mă simt ca o marionetă.”

Irina mi-a răspuns imediat:

„Ana, trebuie să faci ceva pentru tine. Să pleci. Să-ți găsești drumul.”

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă… vreau să mă mut singură. Să încerc să trăiesc pe picioarele mele.

S-a uitat la mine ca la un străin:

— După tot ce-am făcut pentru tine? Asta e recunoștința ta?

Apoi a început scandalul care s-a terminat cu ușa trântită și cu mine plângând în mijlocul sufrageriei.

Au trecut zile în care nu ne-am vorbit deloc. Tata m-a ignorat complet. Mama trecea pe lângă mine ca pe lângă un obiect de mobilier.

Într-o seară, Irina m-a sunat:

— Ana, am găsit o garsonieră micuță lângă universitate. Dacă vrei… putem sta împreună.

Mi-am făcut bagajele noaptea târziu. Am lăsat un bilet pe masă:

„Vreau doar să fiu eu însămi.”

Când am ieșit din casă, m-am simțit pentru prima dată liberă și îngrozită în același timp. În garsoniera Irinei mirosea a cafea și a vopsea proaspătă. Am plâns toată noaptea.

Primele luni au fost grele. Banii erau puțini, mâncam paste și supă la plic. Mergeam la cursuri dimineața și pictam după-amiaza. Uneori mă întrebam dacă am făcut bine.

Mama mă suna din când în când:

— Ai nevoie de bani? Vrei să vii acasă?

— Nu, mamă. Sunt bine.

Dar nu eram bine mereu. Mă simțeam vinovată că i-am rănit. Mă simțeam vinovată că trăiesc altfel decât au visat ei pentru mine.

Într-o zi, tata a venit la ușa garsonierei fără să anunțe:

— Ana… hai acasă. Ne e dor de tine.

— Tata… nu pot. Nu încă. Trebuie să-mi găsesc drumul meu.

A plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni până când relația noastră s-a mai îndreptat. Am început să expun tablouri la cafenele mici din oraș. Oamenii mă felicitau pentru curaj.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare cât din viața noastră e al nostru cu adevărat? Cât putem trăi pentru noi fără să-i rănim pe cei care ne iubesc? Și dacă nu riscăm niciodată… vom ști vreodată cine suntem cu adevărat?