Dincolo de tăcere: Povestea mea după accident

— Irina, te rog, dacă mă auzi… dă-mi un semn! vocea tatălui meu răsuna stins printre aparatele care bipăiau monoton. Mâna lui caldă îmi strângea degetele, iar eu pluteam undeva între vis și realitate, prinsă într-o ceață groasă, fără timp și fără chipuri. Nu știam dacă e zi sau noapte, dar simțeam că cineva mă așteaptă.

Totul a început într-o seară rece de noiembrie. Eram în mașină cu fratele meu mai mare, Vlad, ne certasem pentru cine să aleagă muzica la radio. O clipă de neatenție, un claxon prelung și apoi… nimic. Am aflat mai târziu că Vlad scăpase cu răni ușoare, dar eu am rămas captivă într-un corp care nu răspundea la nimic.

Mama a refuzat să plece din spital în primele luni. Dormea pe un scaun de plastic, cu ochii umflați de plâns. Tata venea în fiecare zi cu chitara lui veche, aceeași pe care o ascultam când eram mică. Îmi cânta „Dor de casă” și „Bună seara, iubite”, sperând că vocea lui va sparge zidul dintre noi. Vlad nu venea aproape deloc. Îl auzeam uneori certându-se cu mama pe hol:

— Nu pot să o văd așa! E vina mea, mamă!
— Nu e vina ta, Vlad! A fost un accident…

Dar el nu putea să se ierte. Și nici mama nu putea să-l ierte pe deplin, oricât încerca să pară puternică.

Au trecut luni. Zilele se scurgeau identic: asistentele schimbau perfuziile, tata cânta, mama îmi citea povești la ureche. Uneori simțeam lacrimi calde pe obrazul meu inert. Alteori, doar liniște și miros de spital.

Într-o zi, am simțit ceva diferit. Tata cânta „Ani de liceu”, iar vocea lui tremura. Am vrut să-i spun că sunt acolo, că îl aud, dar corpul meu nu mă asculta. Am strâns din toate puterile să mișc un deget. Am reușit? Nu știu. Dar tata s-a oprit brusc din cântat și am simțit lacrimi fierbinți pe mâna mea.

— Irina! Ai mișcat! Doctorii au spus că poate fi un reflex, dar eu știu că ești acolo!

Apoi au început să vină mai des: Vlad timid, cu ochii roșii; mama cu flori proaspete; tata cu chitara. Încet-încet, am început să simt lumea din jurul meu mai clar. Zgomotele nu mai erau doar ecouri îndepărtate.

Într-o dimineață, când soarele bătea prin geamul murdar al salonului, am deschis ochii. Mama a țipat, tata a scăpat chitara pe jos, iar Vlad a izbucnit în plâns. Nu puteam vorbi încă, dar le-am zâmbit slab.

Primele săptămâni după trezire au fost cumplite. Corpul meu era slab ca o frunză uscată. Trebuia să învăț să merg, să vorbesc, să mănânc singură. Mama mă spăla ca pe un copil mic și plângea când credea că nu o văd.

Vlad stătea la distanță. Într-o seară l-am prins privind pe furiș prin ușa întredeschisă.

— Vlad…

Vocea mea era abia o șoaptă.

— Iartă-mă… Nu pot…

— Nu ai pentru ce să-ți ceri iertare…

A izbucnit în plâns și m-a strâns în brațe pentru prima dată după accident. Atunci am simțit că rana dintre noi începe să se vindece.

Tata a continuat să-mi cânte în fiecare zi. Muzica lui era ca o punte între lumea veche și cea nouă în care trebuia să învăț să trăiesc din nou. Mama s-a întors la serviciu după luni întregi de absență, dar serile le petrecea cu mine, povestindu-mi despre vecini și despre pisica noastră care îmbătrânise fără mine.

Recuperarea a fost lungă și dureroasă. Fizioterapia era un chin; uneori voiam să renunț. Dar tata îmi spunea mereu:

— Irina, ai supraviețuit pentru un motiv. Nu lăsa suferința să te oprească acum.

Au trecut luni până am putut merge singură până la fereastră. Prima dată când am ieșit afară din spital am simțit mirosul ierbii ude și am plâns ca un copil.

Familia mea nu mai era aceeași ca înainte. Vlad s-a maturizat brusc; mama avea riduri noi; tata îmbătrânise peste noapte. Dar eram împreună și asta conta cel mai mult.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să uit tot ce s-a întâmplat sau dacă voi putea ierta cu adevărat accidentul care ne-a schimbat viețile pentru totdeauna. Dar știu sigur că dragostea lor m-a adus înapoi din întuneric.

Oare câți dintre noi trăim cu vinovății nespuse sau cu iubiri neîmpărtășite? Ce ne ține legați de viață atunci când totul pare pierdut?