Dincolo de tăcere: Povestea unei treziri neașteptate

— Livia, dacă mă auzi, te rog… dă-mi un semn. Orice semn.
Vocea tatălui meu răsuna undeva departe, ca un ecou stins într-o peșteră adâncă. Îmi amintesc vag mirosul de spital, sunetul monoton al aparatelor și atingerea caldă a mâinii lui pe fruntea mea. Nu puteam să-i răspund, dar simțeam fiecare notă pe care o scotea din chitara aceea veche, pe care o adusese de acasă, împotriva tuturor regulilor.

Mama, Adina, nu mai venea la fel de des. O auzeam uneori plângând pe holuri sau certându-se cu Doru despre bani, despre șansele mele, despre cât de mult îi distrusese accidentul meu viața. Fratele meu mai mic, Vlad, nu voia să mă vadă deloc. „Nu mai e Livia acolo”, îi spunea mamei. „E doar un corp care respiră.”

Dar tata nu a renunțat niciodată. În fiecare zi, la aceeași oră, intra în salon cu chitara lui și începea să cânte. Uneori îmi cânta „Dor de mamă”, alteori „Mă dusei să trec la Olt”, iar când era foarte trist, cânta doar acorduri simple, fără cuvinte. Într-o zi l-am auzit șoptind:

— Dacă nu te trezești, Livia, nu știu dacă mai pot. Dar nu pot să plec. Nu pot.

În acele momente, simțeam că plutesc între două lumi: una în care eram încă fata care râdea cu prietenele la liceu și mergea la repetiții cu trupa de teatru, și alta în care eram doar un trup inert, o povară pentru ai mei.

Accidentul s-a întâmplat într-o seară ploioasă de octombrie. Mergeam spre casă cu bicicleta, grăbită să ajung la ziua lui Vlad. Un șofer neatent m-a lovit și totul s-a întunecat. De atunci, viața familiei mele s-a transformat într-un coșmar fără sfârșit.

Mama s-a închis în ea însăși. Tata a început să doarmă pe canapeaua din salonul spitalului. Vlad s-a refugiat în jocuri video și nu mai vorbea cu nimeni. Prietenii mei au venit la început, dar apoi au dispărut unul câte unul.

Doctorii le-au spus părinților mei că șansele mele de revenire sunt minime. „Dacă nu se trezește în primele șase luni…”, a spus doamna doctor Ionescu într-o zi, lăsând fraza neterminată.

Dar tata a continuat să cânte.

Într-o dimineață de martie, când soarele bătea timid prin geamul murdar al salonului, am simțit ceva diferit. Parcă notele chitarei lui tata mi-au atins inima direct. Am încercat să ridic un deget. Nu s-a mișcat nimic. Am încercat să deschid ochii. Întuneric total.

— Livia! Azi ți-am adus piesa ta preferată!
Vocea lui tremura de emoție. A început să cânte „Vama Veche – 18 ani”. Pentru prima dată după mult timp, am simțit o lacrimă curgându-mi pe obraz.

— Adina! Adina! A plâns! A plâns!
Tata a ieșit alergând pe holuri. Mama a venit alergând și m-a strâns în brațe, plângând necontrolat.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat. Corpul meu a început să răspundă încet-încet la stimuli. Am reușit să clipesc, apoi să-mi mișc mâna stângă. Doctorii erau uimiți. „Nu am mai văzut așa ceva”, spunea doamna doctor Ionescu.

Recuperarea a fost un coșmar. Fizioterapia era dureroasă, iar mintea mea era încă încețoșată. Mama și tata se certau tot mai des despre bani și despre cine ar trebui să stea cu mine acasă după externare.

— Nu pot să-mi pierd serviciul! striga mama.
— Dar nici eu nu pot! răspundea tata.
— Și atunci ce facem? O lăsăm singură?

Vlad a venit într-o zi la spital și m-a privit lung.
— Dacă tot ai revenit… sper că n-o să mai fii tot timpul centrul atenției.
Am zâmbit slab. Știam că suferise și el enorm.

Prietenii mei au început să revină timid. Unele prietenii s-au pierdut pentru totdeauna; altele s-au transformat în ceva mai profund.

Cel mai greu a fost să accept că nu voi mai fi niciodată fata de dinainte de accident. Aveam cicatrici vizibile și invizibile. Mersul îmi era șovăielnic, iar uneori uitam cuvinte simple sau aveam crize de panică fără motiv.

Tata a continuat să cânte pentru mine acasă, chiar dacă mama îl privea uneori cu reproș: „Poate ar trebui să cauți un alt job în loc să cânți la chitară toată ziua.”
Dar eu știam că fără muzica lui nu aș fi aici.

Într-o seară, când toți erau adunați în sufragerie și atmosfera era încărcată de tensiune, am spus:
— Știți… poate că accidentul meu ne-a distrus viețile pentru o vreme. Dar poate că ne-a și salvat de la ceva mai rău: indiferența dintre noi.
Mama a izbucnit în plâns și m-a strâns la piept. Vlad s-a apropiat timid și mi-a pus mâna pe umăr.

Astăzi încă lupt cu recuperarea și cu privirile celor care cred că sunt „altfel”. Dar am învățat că dragostea adevărată nu renunță niciodată – nici măcar atunci când toți ceilalți o fac.

Mă întreb uneori: dacă tata n-ar fi cântat pentru mine zi de zi… oare m-aș fi întors vreodată? Sau muzica e singurul limbaj pe care sufletul îl înțelege atunci când corpul tace? Voi ce credeți?