Dincolo de Ușă: Povestea lui Paul, Băiatul Alungat de Acasă

— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta aici! Ți-am spus, Paul, nu mai ești fiul meu!
Vocea mamei mele, Irina, răsuna în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Militari. Era o seară rece de noiembrie, iar eu, cu rucsacul în spate și ochii umflați de plâns, nu înțelegeam cum viața mea s-a transformat atât de brusc într-un coșmar. Tatăl meu, Doru, murise cu doar două săptămâni înainte, iar mama părea că nu mai recunoaște nimic din copilul pe care îl crescuse.
— Mamă, te rog… Nu am unde să mă duc!
— Nu mă interesează! Ai adus numai necazuri! Du-te la prietenii tăi vagabonzi!
Ușa s-a trântit în urma mea cu un zgomot sec. Am rămas pe palier, cu sufletul gol și mâinile tremurânde. Am coborât scările fără să privesc înapoi. În acea noapte am dormit pe o bancă din parcul Crângași, cu capul pe rucsac și lacrimile curgându-mi pe obraji.

Așa a început totul. Aveam șaptesprezece ani și niciun plan. Prietenii mei dispăruseră rând pe rând când au aflat că nu mai am casă. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune. Am încercat să mă angajez la un fast-food, dar fără buletin și fără adresa de domiciliu, nimeni nu voia să audă de mine. Am învățat repede să mă feresc de polițiști și de alți oameni ai străzii care nu aveau nimic de pierdut.

Într-o seară geroasă de ianuarie, stăteam ascuns sub un pod, încercând să-mi încălzesc mâinile cu o brichetă veche. Atunci l-am întâlnit pe nea Gică, un bătrân care trăia pe stradă de ani buni. M-a privit lung și mi-a întins o pătură murdară.
— Ești nou pe aici, băiete?
— Da…
— Ai grijă la cine ai încredere. Strada nu iartă.
Am dat din cap și am tras pătură peste umeri. În acea noapte am visat casa mea, mirosul de cozonac al mamei și râsul tatălui meu.

Au trecut luni întregi. Am învățat să supraviețuiesc: să cerșesc fără să par disperat, să găsesc resturi de mâncare la ghenă, să mă spăl la robinetele din parc. Dar cel mai greu era să suport privirile oamenilor care treceau pe lângă mine ca și cum aș fi fost invizibil sau, mai rău, ca și cum aș fi fost o rușine.

Într-o zi, am găsit într-un buzunar vechi o scrisoare de la tatăl meu. O uitasem complet. Era scrisă cu câteva zile înainte să moară:
„Paul, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Am pus deoparte ceva pentru tine la notarul Popescu din centru. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu meriți mai mult.”

Inima mi-a bătut nebunește. Am mers la notarul Popescu cu ultimele mele economii strânse din cerșit. Secretara m-a privit lung când i-am spus cine sunt.
— Domnul Popescu nu mai lucrează aici… Dar avem dosarele vechi. Cum vă numiți?
— Paul Ionescu.
A căutat câteva minute printre dosare și mi-a întins un plic galben.
— Asta e pentru dumneavoastră.

În plic era un act de proprietate pentru o garsonieră mică în Drumul Taberei și o scrisoare:
„Paul, viața nu e dreaptă mereu. Dar tu trebuie să lupți pentru ceea ce e al tău.”

Nu-mi venea să cred. Aveam unde să merg! Am plâns acolo, în biroul notariatului, sub privirile curioase ale secretarei.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la garsonieră. Era mică, prăfuită și goală, dar era a mea. Am dormit pe podea în prima noapte, simțind pentru prima dată după mult timp că aparțin undeva.

Anii au trecut greu, dar am muncit orice: am vândut ziare la metrou, am lucrat ca paznic de noapte la un depozit din Chiajna, am făcut curățenie în scări de bloc. Încet-încet am pus bani deoparte și am început să merg la cursuri serale ca să termin liceul. Nu voiam să rămân „băiatul străzii” pentru totdeauna.

Într-o zi, după aproape șase ani de când fusesem dat afară, am primit un telefon neașteptat:
— Paul? Sunt Ana… mama ta e bolnavă rău. Nu vrei să vii la spital?
Ana era sora mea mai mică. Nu vorbisem cu ea de când plecasem.
— Nu știu dacă pot…
— Te rog. Are nevoie de tine.

Am mers la spital cu inima strânsă. Mama era palidă și slabă pe patul alb. Când m-a văzut, a început să plângă.
— Iartă-mă… N-am știut ce fac… Am fost prea speriată după ce a murit taică-tu…
Am simțit furia urcându-mi în piept, dar și mila pentru femeia care mă crescuse cândva.
— Nu pot uita ce mi-ai făcut… Dar pot încerca să te iert.

Am stat lângă ea până la final. După ce a murit, am simțit că o parte din mine s-a eliberat. Nu mai eram băiatul alungat; eram bărbatul care supraviețuise.

Astăzi locuiesc tot în garsoniera aceea mică din Drumul Taberei. Lucrez ca asistent social și încerc să ajut copiii care trec prin ce am trecut eu. Uneori mă uit pe geam și mă întreb: oare câți dintre noi suntem aruncați peste noapte în întuneric fără vină? Și câți reușim să ne întoarcem acasă — fie el un loc sau doar o stare de spirit?

Voi ce ați face dacă ați fi puși în fața unei alegeri imposibile între familie și demnitate? Credeți că iertarea vindecă sau doar acoperă rănile?