Dincolo de zâmbetul lui Radu: Mărturia unei soții despre trădare și renaștere

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din București. Era o seară rece de octombrie, iar în aer plutea un miros greu de trădare. Radu stătea în fața mea, cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea.

— Nu e ceea ce crezi, a murmurat el, dar ochii lui goi nu mai puteau ascunde adevărul.

În acea clipă, lumea mea s-a prăbușit. Timp de șapte ani am crezut că suntem fericiți. Am muncit din greu la firma de contabilitate moștenită de la tata, am pus bani deoparte, am renovat apartamentul și am visat la copii. Radu părea mereu atent, grijuliu, dar niciodată nu s-a implicat cu adevărat în viața noastră. Mereu avea scuze: „Sunt obosit”, „Am mult de lucru”, „Lasă că facem mâine”.

Totul s-a schimbat când am găsit întâmplător un mesaj pe telefonul lui. „Ai rezolvat cu actele? Să nu uiți că jumătate din apartament e al tău după divorț”, scria o anume Mirela. Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să cred că e o neînțelegere, dar când l-am confruntat, a recunoscut totul: mă folosise pentru bani și stabilitate. Dragostea lui era doar o mască.

Mama mea, Elena, a venit imediat ce i-am dat vestea. — Ți-am spus eu că nu e de tine! De la început nu mi-a plăcut de el! Dar tu nu m-ai ascultat! a izbucnit ea, cu lacrimi în ochi și vocea spartă de furie și neputință.

— Mamă, te rog… Nu acum… Nu mai pot, am șoptit, simțind cum mă sufoc între pereții aceia care fuseseră cândva acasă.

Sora mea, Ioana, a încercat să mă liniștească: — O să treci peste asta. Ești mai puternică decât crezi. Dar eu nu mă simțeam deloc puternică. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată.

Zilele au trecut greu. Radu a plecat fără să se uite înapoi, lăsându-mă cu un gol imens și cu zeci de întrebări fără răspuns. Prietenii mei au început să mă evite; nu știau ce să spună sau cum să mă ajute. La birou, colegii șușoteau pe la colțuri. „Ai auzit? L-a lăsat bărbatul pentru alta…”, „Cică avea bani mulți și el a profitat…”

Într-o noapte, nu am mai rezistat și am ieșit pe balconul mic al apartamentului. Ploua mărunt și orașul părea mai trist ca niciodată. Am plâns în hohote, până când nu am mai avut lacrimi. M-am întrebat dacă voi mai putea avea vreodată încredere în cineva. Dacă nu cumva vina era a mea — poate că am fost prea ocupată cu munca, poate că nu am știut să-l iubesc suficient.

Dar apoi mi-am amintit de tata și de vorbele lui: „Nimeni nu-ți poate lua ceea ce ai în suflet.” A doua zi dimineață m-am privit în oglindă și am decis că nu voi lăsa această trădare să mă definească.

Am început să merg la terapie. Doamna psiholog, Gabriela, m-a ajutat să văd că nu eu sunt vinovată pentru alegerile altora. Am început să ies din nou cu prietenele mele vechi — Maria și Camelia — la cafeneaua noastră preferată din Cotroceni. Am redescoperit bucuria micilor plăceri: o carte bună, o plimbare prin parc, o cafea băută pe îndelete.

Mama încă îmi repeta obsesiv: — Să nu mai ai încredere în nimeni! Toți bărbații sunt la fel! Dar eu știam că nu vreau să devin cinică sau să-mi ridic ziduri în jurul inimii.

Într-o zi, la birou, l-am cunoscut pe Vlad — noul coleg de la IT. Era tăcut și blând, cu un zâmbet sincer care m-a făcut să uit pentru câteva clipe tot ce trăisem. Am început să vorbim despre filme vechi românești și despre copilăria noastră la țară. Nu era nimic romantic între noi la început; era doar o prietenie care mi-a redat speranța că există oameni buni.

Încet-încet, am început să mă reconstruiesc. Am redecorat apartamentul, aruncând toate lucrurile care îmi aminteau de Radu. Am început să scriu într-un jurnal — pagini întregi despre durere, dar și despre recunoștință pentru tot ce aveam încă: sănătate, familie (chiar dacă uneori sufocantă), prieteni adevărați.

Au trecut doi ani de atunci. Radu a încercat să revină în viața mea după ce Mirela l-a părăsit. A venit într-o seară ploioasă (parcă destinul își bătea joc de mine), cu flori ieftine și promisiuni goale.

— Iartă-mă… Am greșit… Hai să încercăm din nou… a spus el cu voce stinsă.

L-am privit calmă pentru prima dată: — Nu mai există „noi”, Radu. Acum știu cine sunt și cât valorez.

Viața merge înainte. Nu știu dacă voi mai iubi vreodată cu aceeași naivitate ca înainte, dar știu sigur că nu voi mai permite nimănui să-mi fure liniștea sau demnitatea.

Mă întreb uneori: câte femei din România trec prin astfel de trădări? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm după ce lumea noastră se prăbușește? Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să creadă din nou în sine.