Discursul de la nuntă care a destrămat tăcerile: Adevărul din spatele meselor goale

— Nu pot să cred că ai invitat-o și pe mătușa Lenuța! Ai uitat ce a zis la botezul lui Vlad? vocea mamei mele, Irina, răsună în capul meu, chiar dacă ea stă la două mese distanță, cu ochii fixați în farfurie. Mireasa sunt eu, dar mă simt ca o străină la propria nuntă. Mesele sunt pe jumătate goale, iar invitații rămași schimbă priviri complice, ca și cum ar ști ceva ce eu nu știu. Mirele meu, Radu, îmi strânge mâna sub masă, dar nu spune nimic. Știe că nu e momentul.

Afară plouă mărunt, iar sala de evenimente din cartierul nostru din Ploiești pare și mai rece sub luminile palide. M-am uitat la lista de invitați de zeci de ori. Am tăiat, am adăugat, am rugat-o pe mama să nu insiste cu rudele pe care nu le-am văzut niciodată. Dar totul s-a transformat într-un război surd între generații. Tata n-a venit deloc. A zis că nu poate sta la masă cu unii care „ne-au uitat când ne era greu”.

— O să fie bine, șoptește Radu, dar vocea lui e nesigură.

Mă ridic brusc de la masă. Simt cum toți ochii se întorc spre mine. Îmi aud inima bătând în urechi. Mă apropii de microfon, cu rochia albă târându-se pe mochetă. O clipă mă gândesc să fug înapoi la baie, să mă ascund până trece totul. Dar nu mai pot. Prea mulți ani am tăcut.

— Bună seara tuturor! Înainte să înceapă dansul, vreau să spun ceva…

Se lasă liniștea. Mătușa Lenuța își drege glasul ostentativ. Unchiul Gică se uită la ceas. Mama își mușcă buzele.

— Știu că mulți dintre voi vă întrebați de ce mesele sunt pe jumătate goale. Știu că s-au spus multe despre familia mea, despre cum am crescut fără prea multe…

Vocea mi se frânge. Îmi amintesc serile când mama plângea în bucătărie pentru că nu avea bani de rechizite pentru mine și Vlad. Îmi amintesc cum mergeam la școală cu pantofi rupți și cum râdeau copiii de mine.

— Adevărul e că am crescut în sărăcie. Nu ne-a fost niciodată rușine să muncim, dar ne-a fost rușine să cerem ajutor sau să recunoaștem cât de greu ne era. Tata a plecat la muncă în Italia când aveam 12 ani și n-a mai fost același când s-a întors. Mama a făcut tot ce a putut ca să nu ne lipsească nimic, dar uneori nu era destul.

Simt cum lacrimile îmi curg pe obraji, dar nu mă opresc.

— Astăzi, la nunta mea, vreau să spun adevărul. Nu suntem o familie perfectă. Ne-am certat, ne-am judecat unii pe alții, ne-am ascuns după aparențe ca să nu fim arătați cu degetul la biserică sau la piață. Dar m-am săturat de rușine. M-am săturat să mă prefac că suntem altceva decât suntem.

Un murmur trece prin sală. Mătușa Lenuța își dă ochii peste cap.

— Poate că unii dintre voi nu au venit azi pentru că nu au vrut să fie asociați cu noi. Poate că unii au ales să stea acasă pentru că nu le-am dat destule invitații sau pentru că nu le-am făcut pe plac cândva. Dar eu vreau să încep viața mea cu Radu fără minciuni și fără rușine.

Radu se ridică lângă mine și mă ia de mână.

— Sunt mândru de tine, șoptește el la urechea mea.

Mama începe să plângă în hohote. Vlad se ridică și el și vine lângă mine.

— Sora mea are dreptate! strigă el cu voce tremurată. Ne-am ascuns prea mult timp după vorbe frumoase și zâmbete false.

Unchiul Gică se ridică brusc:

— Ce rost are să speli rufele în public? Toți avem probleme! Nu trebuia să faci asta azi!

Îl privesc în ochi.

— Poate că azi e singura zi când pot fi sinceră cu toată lumea odată.

O parte din invitați aplaudă timid. Alții se ridică și pleacă spre ieșire, bombănind printre dinți.

Radu mă strânge mai tare de mână.

— Nu contează cine rămâne sau cine pleacă, îmi spune încet. Contează că ești liberă acum.

Muzica începe din nou, dar atmosfera s-a schimbat. Unii vin să mă îmbrățișeze și îmi spun că au trecut prin același lucru. Alții mă evită toată seara. Mama vine la mine spre finalul petrecerii:

— Mi-a fost frică toată viața că o să ne judece lumea… Dar tu ai avut curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

O strâng în brațe și simt cum o povară uriașă cade de pe umerii mei.

Când plecăm spre casă, ploaia s-a oprit. Privesc cerul și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți duble doar ca să nu fim judecați? Merită oare liniștea sufletului mai puțin decât părerea lumii?