„Doar o formalitate” – Povestea unei mame care și-a pierdut casa în fața propriului fiu

— Doamnă Viorica, vă rog să semnați aici, spuse notarița cu voce calmă, aproape mecanică, în timp ce-mi întindea stiloul. Mâna îmi tremura, iar privirea mi se încețoșa. Lângă mine, Radu, fiul meu, îmi zâmbea forțat, cu ochii ațintiți spre actul de pe masă.

Cu doar o oră înainte, stăteam în mașina lui Dacia Logan, cu palmele strânse în poală. Radu conducea grăbit, iar eu încercam să-mi liniștesc bătăile inimii. — Mamă, e doar o formalitate. Toată lumea face asta acum. E pentru copiii mei, pentru viitorul lor. Nu-ți face griji, rămâi aici cât vrei tu! — îmi repeta el, aproape iritat de insistențele mele.

Nu înțelegeam de ce trebuie să semnez ceva atât de important fără să știu exact ce scrie acolo. Dar Radu era mereu atât de sigur pe el, atât de convingător. „E băiatul meu”, îmi spuneam în gând. „Nu m-ar răni niciodată.”

Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident stupid la combinatul chimic din oraș. Am muncit ca educatoare la grădiniță, am strâns fiecare leu și am cumpărat apartamentul acesta cu rate pe 25 de ani. Fiecare colț din casa asta are amintiri: primii pași ai lui Radu, serile când citeam povești la lumina veiozei, mirosul de cozonac de Crăciun.

Când am ajuns la notariat, totul părea grăbit. Notarița recita rapid clauzele contractului de donație cu uzufruct viager. Radu mă bătea ușor pe umăr: — Hai, mamă, semnează! E pentru binele nostru! — Dar ceva din vocea lui era schimbat. Nu mai era băiatul meu blând, ci un bărbat grăbit să rezolve o afacere.

— Pot să citesc contractul? am întrebat timid.
— Sigur, dar e mult de citit și nu are rost să te stresezi. Ți-am explicat deja totul! — a răspuns el iritat.

Am semnat. Mâna mi-a fugit pe hârtie ca și cum nu ar fi fost a mea. Am simțit un gol în stomac și o răceală ciudată în piept.

Au trecut câteva luni de atunci. La început, totul părea neschimbat. Radu venea rar pe la mine, dar când venea aducea copiii și mă îmbrățișa scurt. Apoi au început telefoanele: — Mamă, trebuie să vină niște oameni să vadă apartamentul. Poate ne mutăm cu toții la țară, la casa bunicii. E mai bine pentru copii.

Am simțit că ceva nu e în regulă. Într-o zi am găsit o scrisoare de la bancă: „Vă informăm că apartamentul dumneavoastră a fost ipotecat ca garanție pentru un credit.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat la Radu:

— Ce-ai făcut? De ce e apartamentul ipotecat?
— Mamă, n-am avut de ales! Firma merge prost, am nevoie de bani ca să nu pierdem totul! Oricum tu nu mai ai nevoie de apartament mare…

M-am prăbușit pe canapea și am plâns ore întregi. Nu-mi venea să cred că băiatul meu, cel pentru care am sacrificat totul, mă lăsa fără acoperiș deasupra capului.

În zilele următoare au început certurile. Sora mea, Mariana, a venit să mă vadă:
— Viorica, trebuia să citești actele! Copiii ăștia nu mai au respect pentru nimic…
— Dar e băiatul meu! Cum să nu am încredere?
— Lumea s-a schimbat…

Vecinii mă priveau cu milă când ieșeam la piață. Toată lumea știa că apartamentul meu urma să fie vândut la licitație dacă Radu nu plătea creditul.

Într-o seară, când stăteam singură la masa din bucătărie, am găsit o fotografie veche cu mine și Radu la mare. Zâmbeam amândoi larg, fără griji. Am început să vorbesc cu poza:
— Unde ai dispărut, Radule? Ce s-a întâmplat cu băiatul meu bun?

A doua zi m-am dus la un avocat. Mi-a spus că nu mai pot face nimic: „Ați semnat actul de donație fără clauză de revocare. Aveți doar uzufruct viager… dacă banca execută silit apartamentul, îl pierdeți.”

Am început să mă gândesc la toate mamele care au trecut prin asta. La toate femeile care au muncit o viață și au ajuns să fie alungate din propria casă de propriii copii sau nepoți.

Într-o duminică dimineața, Radu a venit cu soția lui:
— Mamă… trebuie să pleci. Banca ne presează…
— Unde să mă duc? Aici e casa mea!
— O să te ajutăm să-ți găsești ceva… Poate la azil…

Am simțit că mor pe dinăuntru. Am ieșit pe balcon și am privit orașul care mi-a fost casă zeci de ani. Mi-am dat seama că nu mai am nimic.

Acum stau într-o cameră mică la sora mea și încerc să-mi adun gândurile. Mă uit la mâinile mele muncite și mă întreb: oare unde am greșit? Oare dragostea de mamă poate orbi atât de tare încât să nu vezi adevărul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?