Doi săptămâni înainte de Paște – invazia familiei care mi-a schimbat viața

— Magda, ai pus ouăle la fiert? — vocea soacrei mele, Ileana, răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă uit la ceas: e abia șapte dimineața. Îmi trag halatul pe mine, încercând să-mi adun gândurile. De două zile, apartamentul nostru cu trei camere e plin de voci, pași, râsete și certuri. Două săptămâni înainte de Paște, iar liniștea noastră s-a dus pe apa sâmbetei.

Totul a început într-o seară de marți, când soțul meu, Radu, a venit acasă cu o privire vinovată. — Magda, mama m-a rugat să-i găzduim pe verișorii ei din Bacău. Vin doar pentru câteva zile, promit! — a spus, evitând să mă privească în ochi. N-am apucat să protestez, căci la nici două ore după, ușa s-a deschis larg și în casă au intrat, cu valize, plase și copii gălăgioși, Mariana și Nicu, împreună cu cei doi băieți ai lor, Vlad și Cătălin. În urma lor, ca o regină a haosului, soacra mea, Ileana, dădea indicații și împărțea camerele.

— Magda, pune tu patul pliant în sufragerie, copiii dorm cu voi, iar eu cu Mariana în dormitorul mic. Nicu se descurcă pe canapea, nu-i așa, Nicule? — a decretat Ileana, fără să mă întrebe nimic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa mea, refugiul meu, devenise peste noapte un han fără reguli. În primele zile am încercat să fiu amabilă, să gătesc, să zâmbesc, să nu deranjez. Dar fiecare gest al meu era comentat, fiecare decizie era pusă sub semnul întrebării.

— Magda, nu așa se face ciorba de perișoare, trebuie mai multă sare! — îmi spunea Mariana, dându-mi la o parte mâna de pe lingură.

— Magda, copiii nu au voie la televizor la ora asta! — intervenea Ileana, de parcă nu ar fi fost casa mea.

Radu, prins între mine și mama lui, încerca să facă pe mediatorul, dar de cele mai multe ori prefera să se ascundă la serviciu sau să iasă cu prietenii. Mă simțeam singură, invizibilă, ca o cameristă în propria casă. Seara, când toți adormeau, mă strecuram în baie și plângeam în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni.

Într-o dimineață, Vlad, băiatul cel mare al Marianei, a spart o vază la care țineam enorm, moștenire de la bunica mea. — Nu-i nimic, Magda, e doar un obiect! — a spus Mariana, fără să-și certe copilul. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era vorba doar de vaza aceea, ci de toate limitele mele călcate în picioare, de lipsa de respect, de faptul că nimeni nu mă vedea cu adevărat.

Într-o seară, când am încercat să le spun că aș vrea să petrecem Paștele doar noi, în familie restrânsă, Ileana a izbucnit: — Cum adică? Să-i dai afară pe ai mei? După tot ce am făcut pentru tine? Radu, spune-i tu!

Radu a tăcut. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurând. Mă uitam la luminile orașului și mă întrebam: când am ajuns să nu mai am niciun cuvânt de spus în propria viață?

A doua zi, Mariana a găsit lista mea de cumpărături și a început să râdă cu Ileana: — Uite, Magda vrea să facă drob cu spanac! Cine a mai auzit așa ceva? — Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am vrut să țip, să le spun să plece, dar cuvintele mi-au rămas în gât.

În noaptea aceea, am avut un vis ciudat: eram într-o cameră plină de oglinzi, dar în niciuna nu mă vedeam. M-am trezit plângând, cu inima grea. Dimineața, am găsit-o pe Ileana în bucătărie, făcând ordine printre lucrurile mele. — Magda, am aruncat niște chestii vechi, sper că nu te superi. Trebuie să facem loc pentru musafiri.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am intrat în sufragerie, unde Radu citea ziarul, și am izbucnit: — Radu, nu mai pot! E casa noastră, nu hotel! Vreau liniște, vreau să fim doar noi! Vreau să mă simt din nou acasă!

Radu s-a uitat la mine, surprins, apoi a oftat: — Magda, știu că e greu, dar e familie… Nu putem să-i dăm afară.

— Dar pe mine cine mă apără? Cine mă ascultă? — am întrebat, cu lacrimi în ochi.

În ziua următoare, am început să mă retrag. Nu mai găteam, nu mai participam la discuții, nu mai zâmbeam. Mă simțeam ca o fantomă. Mariana și Ileana au început să șușotească, să mă privească pe furiș. Într-o seară, le-am auzit spunând: — Magda e prea sensibilă, nu e făcută pentru viața de familie.

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am luat telefonul și am sunat-o pe mama mea. — Mamă, pot să vin la tine câteva zile? — am întrebat, cu vocea tremurândă.

— Sigur, draga mea, te aștept oricând. Nu trebuie să suferi pentru nimeni — mi-a răspuns ea, cu blândețe.

Am făcut bagajul și am plecat. Radu a încercat să mă oprească, dar i-am spus: — Dacă nu înțelegi cât de rău mă simt, atunci poate că nici nu mă cunoști cu adevărat.

La mama am găsit liniște, înțelegere, căldură. Am stat acolo câteva zile, timp în care am realizat cât de mult mă pierdusem încercând să-i mulțumesc pe toți. Când m-am întors acasă, am găsit apartamentul gol. Musafirii plecaseră, iar Radu mă aștepta, cu ochii roșii de oboseală.

— Magda, îmi pare rău. Am greșit. Nu am știut cât de mult te doare. Promit că de acum înainte, deciziile le luăm împreună. E casa noastră, nu a mamei mele, nu a nimănui altcuiva.

L-am privit și am simțit că, pentru prima dată după mult timp, cineva mă vede cu adevărat. Am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare, chiar dacă ceilalți nu înțeleg. Pentru că, dacă nu-ți aperi limitele, riști să te pierzi pe tine.

Oare câți dintre noi am trecut prin asta? Câți am tăcut, de teamă să nu supărăm, și ne-am pierdut vocea? Voi ce ați face în locul meu?