Doruțul de dimineață și cei doisprezece necunoscuți: O poveste despre bunătate și destin

— Nu înțeleg de ce faci asta, Ilinca! Ești mereu cu ochii pe ceas, să nu întârzii la serviciu, dar tot găsești timp să-i duci micul dejun acelui om. Nu vezi că nu-i pasă nimănui? — vocea mamei răsuna din bucătărie, amestecându-se cu mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită.

Am oftat, strângând în mâini punga cu sandvișul cald și termosul cu ceai. — Poate nu-i pasă nimănui, mamă, dar mie îmi pasă. Și dacă nu mă grăbesc, domnul Vasile va rămâne flămând azi.

A ieșit din cameră, clătinând din cap. — O să vezi tu, Ilinca, lumea nu e așa cum crezi tu. Bunătatea nu se răsplătește. O să ajungi să suferi.

Am ieșit în frigul dimineții de februarie, cu obrajii arși de vânt și inima strânsă. În fața bisericii Sfântul Nicolae, domnul Vasile stătea pe banca lui obișnuită, cu palmele ascunse în buzunarele hainei vechi. Ochii lui albaștri, umezi de vârstă și oboseală, s-au luminat când m-a văzut.

— Bună dimineața, domnișoară Ilinca! Azi miroase a primăvară, nu-i așa?

I-am zâmbit și i-am întins pachetul. — Poate pentru cineva care știe să vadă primăvara chiar și când ninge.

A râs încet, cu un tremur în glas. — Să știți că nu uit niciodată ce faceți pentru mine.

Nu voiam recunoștință. Nu voiam nimic. Poate doar să simt că pot schimba ceva, oricât de mic. În fiecare zi, timp de trei ani, am repetat acest ritual. Uneori îi aduceam o supă caldă, alteori o carte veche sau o eșarfă groasă. Niciodată nu mi-a cerut nimic.

Viața mea părea să curgă liniștit: serviciu la librărie, acasă la mama și la fratele meu mai mic, rarele ieșiri cu prietenele și, mai nou, logodna cu Radu. Radu era tot ce-și putea dori o fată: serios, muncitor, atent. Mama îl adora. Eu… îl iubeam în felul meu tăcut, cu teamă că fericirea nu ține niciodată prea mult.

Ziua nunții a venit ca o furtună: rochia albă pe care mama a croit-o cu mâinile ei tremurânde, buchetul de liliac mov și emoția care mă sufoca încă din zori. Biserica era plină: rude gălăgioase din Botoșani, prieteni din liceu, vecini curioși. Radu mă aștepta la altar cu un zâmbet larg și ochii umezi.

Când preotul a început slujba, ușa bisericii s-a deschis brusc. Toți s-au întors mirați. Doisprezece oameni necunoscuți au intrat în liniște: bărbați și femei de toate vârstele, îmbrăcați modest. Unul dintre ei ținea în mână o scrisoare.

— Iertați-ne că vă întrerupem — a spus cel mai în vârstă dintre ei, o femeie cu părul alb prins într-un coc simplu. — Suntem aici pentru Ilinca Popescu.

M-am uitat la mama speriată. Radu mi-a strâns mâna.

— Eu sunt… — am șoptit.

Femeia s-a apropiat și mi-a întins scrisoarea. — Domnul Vasile ne-a rugat să fim aici azi. El… nu mai este printre noi.

Mi s-a tăiat respirația. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde. Cuvintele lui domnul Vasile curgeau pe hârtie ca o binecuvântare:

„Dragă Ilinca,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am plecat spre alte zări. Nu am avut familie aici, dar tu ai fost familia mea. Ceilalți doisprezece sunt oameni pe care i-am ajutat cândva sau care m-au ajutat pe mine. Le-am spus povestea ta și i-am rugat să-ți fie alături azi, să-ți amintească că bunătatea ta nu a fost niciodată zadarnică.”

Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără rușine. Mama plângea în tăcere. Radu mă ținea strâns de braț.

Unul dintre necunoscuți a vorbit:
— Eu sunt Mihai. Domnul Vasile mi-a salvat viața când eram adolescent și voiam să renunț la tot. Mi-a spus că există oameni buni pe lume și mi-a povestit despre tine.

O altă femeie a continuat:
— Eu sunt Ana. Când am rămas fără casă după un incendiu, domnul Vasile m-a dus la un adăpost și mi-a dat speranță. Mi-a spus că tu îi dai speranță lui.

Fiecare dintre ei avea o poveste legată de domnul Vasile și fiecare poveste se lega de mine prin firul invizibil al bunătății împărțite fără să cer nimic în schimb.

Slujba s-a reluat într-o liniște apăsătoare. La final, cei doisprezece au venit la masa noastră de nuntă ca niște rude pierdute și regăsite. Mama i-a privit altfel decât oricând: cu respect și recunoștință.

În acea seară, când am rămas singură pe terasa casei părintești, am privit stelele și am simțit că domnul Vasile e undeva aproape.

„Oare cât de mult putem schimba lumea doar printr-un gest mic? Și dacă bunătatea chiar se întoarce mereu la noi?”