Două fețe ale adevărului: Povestea mea după ce am aflat că soțul meu are o altă familie

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre mici din cartierul Drumul Taberei. El stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Telefonul îi vibra pe masă, iar numele „Irina” licărea pe ecran. Totul s-a prăbușit într-o secundă.

Nu știu de unde am avut curajul să-i verific telefonul. Poate dintr-un instinct vechi, poate dintr-o teamă care mă rodea de luni de zile. Mesajele dintre ei erau intime, pline de promisiuni și minciuni. „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd pe tine și pe copii.” Copii? Am simțit cum mi se taie respirația.

— Cine e Irina? am întrebat, cu glasul stins.

Radu a tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice răspuns. În acea noapte, am dormit pe canapea, cu ochii larg deschiși și mintea plină de întrebări fără răspuns. Dimineața, el a plecat devreme, lăsându-mă singură cu o ceașcă de cafea rece și un gol imens în suflet.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă vin la masă duminică. Nu i-am spus nimic. Nu puteam. Prietena mea cea mai bună, Simona, a venit la mine cu o pungă de covrigi calzi și m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Doar lacrimile mele vorbeau.

După o săptămână de chin și nesomn, am decis să o caut pe Irina. Aveam nevoie să știu cine e femeia care trăia aceeași minciună ca mine. Am găsit-o pe Facebook: zâmbitoare, cu doi copii mici și un bărbat lângă ea — bărbatul meu. Am simțit cum mi se strânge inima.

Am ezitat mult înainte să-i scriu. „Bună, Irina. Știu că nu mă cunoști, dar cred că avem ceva important în comun.” Răspunsul ei a venit după câteva ore: „Ce vrei să spui?”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Când a intrat, am recunoscut-o imediat: avea ochii obosiți și privirea pierdută. Ne-am privit lung, ca două străine unite de aceeași durere.

— Și tu? a întrebat ea încet.

Am dat din cap și lacrimile au început să curgă fără să le pot opri. Am vorbit ore întregi despre minciunile lui Radu, despre cum ne-a promis fiecăreia că suntem singura lui familie. Irina mi-a arătat poze cu copiii lor — copiii lui — și am simțit un amestec de furie și milă.

— Ce facem acum? m-a întrebat ea.

Nu aveam niciun răspuns. În zilele următoare ne-am întâlnit de mai multe ori. Am râs amar când am descoperit că Radu avea aceleași scuze pentru întârzieri, aceleași cadouri ieftine de Crăciun și același parfum pe care îl dăruiam amândouă.

Într-o seară, Irina m-a sunat plângând:

— Nu mai pot. Copiii îl întreabă unde e. Eu nu mai dorm noaptea. Tu cum reziști?

— Nu rezist, i-am spus sincer. Mă gândesc la răzbunare în fiecare zi. Să-i spun tot mamei lui, să-i fac scandal la serviciu… Dar la ce ar folosi?

Irina a tăcut o vreme.

— Poate ar trebui să ne unim forțele…

Așa s-a născut planul nostru nebunesc: să-l confruntăm împreună. Sâmbătă după-amiază, când știam că va veni la mine „să discutăm”, i-am trimis Irinei un mesaj: „E timpul.”

Când Radu a intrat pe ușă și ne-a văzut pe amândouă stând la masa din sufragerie, a încremenit.

— Ce se întâmplă aici?

— Ia loc, i-am spus rece.

Irina a început să vorbească prima:

— Radu, nu mai poți fugi. Știm totul. Știm despre minciuni, despre copii, despre promisiuni.

El s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil speriat.

— N-am vrut să vă rănesc… N-am știut cum să aleg…

M-am ridicat în picioare:

— Nu ai ales niciodată! Ai vrut totul fără să-ți pese de noi!

A urmat o ceartă lungă, plină de reproșuri și lacrimi. La final, Irina s-a ridicat și a spus:

— Eu plec. Nu vreau să mai fiu parte din viața ta.

Am rămas singură cu Radu pentru ultima dată. L-am privit lung și am simțit cum toată dragostea mea pentru el s-a transformat în cenușă.

— Să nu te mai întorci niciodată aici, i-am spus încet.

După ce a plecat, am simțit un gol imens, dar și o ușurare ciudată. În zilele următoare am vorbit mult cu Irina la telefon. Ne-am susținut una pe alta când lumea părea că se prăbușește peste noi.

Familia mea a aflat totul într-un final. Mama a plâns mult și m-a întrebat dacă nu pot ierta. Tata a tăcut și mi-a adus o pungă cu mere din grădină — semnul lui tăcut de iubire.

Au trecut luni până când am reușit să dorm din nou liniștită. Am început să ies la plimbări lungi prin parc, să citesc cărți pe care le abandonasem de ani buni și să mă redescopăr pe mine însămi.

Irina mi-a scris într-o zi: „Îți mulțumesc că ai avut curajul să mă cauți. Fără tine nu știu dacă aș fi avut puterea să merg mai departe.”

Uneori mă întreb dacă nu cumva vina e și a mea — dacă n-ar fi trebuit să văd semnele mai devreme sau să lupt mai mult pentru familia mea. Dar apoi îmi dau seama că nu eu am ales minciuna.

Acum privesc spre viitor cu teamă și speranță. Poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună, dar e singurul care te poate elibera cu adevărat.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm și să spunem: „Ajunge!”?