Două flăcări în același suflet: Povestea mea despre alegeri și regrete

— Nu mai visa, Ilinca! Viața nu e poezie, e muncă și compromis! Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine prăjită. Aveam 19 ani și tocmai fusesem acceptată la Universitatea de Arte din București. Inima îmi bătea nebunește, dar privirea lui severă mă trăgea cu picioarele pe pământ.

— Tata, te rog… E tot ce mi-am dorit vreodată. Nu vreau să rămân aici, să mă pierd printre rafturile magazinului tău. Vreau să pictez, să creez, să trăiesc altfel!

El a oftat adânc, cu palmele mari strânse pe masă. Mama privea în tăcere spre fereastră, cu ochii umezi. Fratele meu mai mic, Vlad, se juca absent cu o bucată de pâine. În acea seară, am simțit pentru prima dată greutatea unei alegeri care avea să-mi schimbe viața.

— Ilinca, nu avem bani pentru București. Cine o să aibă grijă de Vlad? Cine o să-l ajute pe tata la magazin? Tu crezi că viața e doar despre tine? a izbucnit mama, vocea ei tremurând între furie și teamă.

Am fugit în camera mea, cu lacrimile șiroind pe obraji. Pe perete, tablourile mele colorate păreau să râdă de neputința mea. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, ascultând cearta părinților care se stingeau încet în șoapte amare.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine cu o cafea fierbinte și ochii roșii de nesomn.

— Ilinca, știu că ai talent. Dar viața nu ne-a dat norocul altora. Dacă pleci, ne lași baltă. Dacă rămâi… poate într-o zi vei înțelege de ce te-am rugat asta.

Am simțit cum două flăcări se luptau în mine: una era dorința arzătoare de a-mi urma visul, cealaltă era datoria față de familie. Am ales familia. Am rămas acasă, am lucrat la magazin, am avut grijă de Vlad când mama s-a îmbolnăvit.

Anii au trecut. Prietenii mei din liceu au plecat la facultate, au postat poze din cafenele boeme din București sau Cluj. Eu număram bonuri fiscale și făceam inventar la conserve. Seara pictam pe ascuns, pe bucăți de carton găsite prin depozit.

Într-o zi de toamnă, Vlad a venit acasă cu ochii plini de lacrimi.

— Ilinca, nu vreau să ajung ca tine! Vreau să plec la facultate!

Atunci am simțit cum flacăra visului meu se reaprinde, dar nu pentru mine — pentru el. Am vorbit cu tata, am făcut economii, am vândut câteva tablouri pe internet. Vlad a plecat la Iași să studieze informatica.

Într-o seară târzie, după ce am închis magazinul, tata s-a așezat lângă mine pe treptele reci.

— Poate că ți-am cerut prea mult. Poate că ți-am frânt aripile fără să vreau…

L-am privit lung. Nu mai aveam lacrimi. Doar o liniște amară și un zâmbet obosit.

— Tata, fiecare are două flăcări în suflet: una care arde pentru sine și una pentru ceilalți. Eu am ales-o pe a doua. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am stins-o pe prima pentru totdeauna.

Acum am 35 de ani. Magazinul încă există, dar e mai gol ca niciodată. Vlad lucrează în străinătate și mă sună rar. Mama s-a stins într-o iarnă grea. Tablourile mele zac într-un dulap prăfuit.

Uneori mă plimb prin oraș și văd tineri cu portofolii sub braț sau bătrâni care vând flori la colț de stradă. Mă întreb dacă ei au ales altfel sau dacă și ei poartă aceeași luptă între două flăcări.

Poate că nu există alegere corectă — doar curajul de a trăi cu ceea ce ai ales.

Voi ce ați fi făcut? Ați fi ales visul sau datoria? Și oare putem aprinde din nou flacăra stinsă?