Două săptămâni cu soacra – sau cum mi-am pierdut liniștea în propria casă

— Nu așa se face supa de pui, Ilinca, trebuie să pui mai întâi rădăcinoasele!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna din spatele meu ca o sentință. M-am oprit din tăiatul morcovilor și am inspirat adânc, încercând să-mi păstrez calmul. Era a patra zi de când se mutase la noi „doar pentru două săptămâni”, după cum spusese Mihai, soțul meu.
— Lasă, mamă, Ilinca știe ce face, am intervenit eu timid, dar Mihai deja ieșise din bucătărie, evitând conflictul ca de obicei.

La început am încercat să fiu răbdătoare. Știam că după operația la șold are nevoie de ajutor și nu puteam spune „nu” unei femei bolnave. Am gătit supe ușoare, am schimbat lenjeria de pat, am suportat privirile critice și observațiile despre cât de prost e aranjată mobila în sufragerie. Dar pe măsură ce zilele treceau, simțeam cum casa mea devine tot mai străină.

Într-o seară, când am intrat în bucătărie să fac ceai, am găsit-o pe Viorica răscolind prin dulapuri.
— Caut niște cești mai frumoase. Ale tale sunt cam banale, a spus fără să se uite la mine.
Am strâns din dinți și am încercat să glumesc:
— Sunt practice, nu-i așa?
— Da, dar nu ești la cantină aici, mi-a răspuns sec.

Mihai era tot mai absent. Venea târziu de la serviciu și se retrăgea în biroul lui cu pretextul că are de lucru. Într-o noapte, l-am găsit stând pe întuneric, cu fața în palme.
— Nu mai pot, Ilinca. Mama e bolnavă, dar nici tu nu pari fericită. Ce să fac?
— Să vorbești cu ea! Să-i spui că e casa noastră și că trebuie să ne respecte!
— Nu pot… E mama…

A doua săptămână a venit cu surprize noi. Într-o dimineață am găsit lista de cumpărături scrisă de Viorica pe frigider: „Pâine albă (nu integrală!), unt adevărat (nu margarină), lapte gras (nu degresat)”. Am simțit că explodez. Am luat lista și am mototolit-o.

În acea zi, când Mihai a venit acasă, Viorica l-a întâmpinat cu un zâmbet larg:
— Mihai, m-am gândit că ar fi bine să rearanjăm mobila în sufragerie. Ilinca nu prea are simț estetic.
Mihai s-a uitat la mine jenat.
— Mamă… poate nu acum…
— Ba da! Dacă tot stau aici, măcar să fie frumos!

Am ieșit din cameră fără să spun nimic. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă. Nu mai era vorba doar despre supă sau mobilă. Era vorba despre mine – despre faptul că nu mai aveam loc în propria viață.

Într-o seară, când Mihai era la duș, Viorica a intrat în bucătărie unde spălam vasele.
— Ilinca, tu chiar crezi că ești potrivită pentru Mihai? El merită o femeie mai gospodină. Eu l-am crescut altfel…
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Doamnă Viorica… eu îl iubesc pe Mihai și fac tot ce pot pentru el.
— Dragostea nu ține de foame! Și nici de curățenie! Dacă vrei să fii soție adevărată, trebuie să asculți de mine!

A doua zi am găsit-o vorbind la telefon cu sora ei:
— Nu știu ce să mă fac cu fata asta… Nu știe nimic! Poate dacă ar pleca o vreme…
Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit că nu mai pot continua așa.

În acea seară, după ce Mihai a adormit, m-am dus la el și l-am trezit.
— Mihai, trebuie să alegi: ori eu, ori mama ta. Nu mai pot trăi așa. Casa asta nu mai e a mea. Nu mă mai simt iubită sau respectată.
Mihai s-a uitat la mine speriat:
— Ilinca… nu mă pune să aleg…
— Atunci aleg eu pentru tine!

Am dormit pe canapea și dimineața am început să-mi strâng lucrurile. Viorica m-a privit satisfăcută:
— Vezi? Ți-am spus eu că nu ești potrivită pentru el!
Mihai a venit după mine la ușă:
— Ilinca… te rog… hai să vorbim…
— Vorbește cu mama ta! Eu am obosit să lupt singură.

Au trecut trei zile până când Mihai a venit la mine acasă la părinți. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.
— Am vorbit cu mama. I-am spus că trebuie să plece. Că tu ești familia mea acum. Dar mi-e greu… E mama…
L-am îmbrățișat și am plâns amândoi.

Viorica a plecat după încă o săptămână. Casa noastră era din nou liniștită, dar ceva se schimbase între mine și Mihai. Încrederea mea era șubrezită, iar rănile încă dor.

Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire? Poate cineva să răspundă sincer la asta?