Dragostea care sufocă: Cum am încercat să-mi salvez familia de propria mea mamă

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să respir în casa asta! — vocea Irinei, sora mea mai mică, tremura ca o frunză în vântul de noiembrie. Era trecut de miezul nopții și stăteam amândouă pe holul rece, cu lumina slabă a becului pâlpâind deasupra noastră. Din sufragerie se auzea vocea mamei, ridicată, tăioasă, certându-l pe Vlad, cumnatul meu, pentru că nu pusese la loc farfuriile după cină.

Mi-am strâns sora în brațe și am simțit cum îi bate inima nebunește. De când murise bunica, mama nu mai era aceeași. Parcă toată durerea și frica de singurătate se transformaseră într-o dorință bolnavă de a ne ține aproape, de a ne controla fiecare pas. Pe mine mă lăsa oarecum în pace — eram deja la casa mea, divorțată de doi ani, cu un copil mic. Dar Irina… Irina era prizoniera perfectă: tânără, proaspăt căsătorită, încă locuind cu mama.

— Trebuie să facem ceva, Ilinca. Vlad nu mai vrea să stea aici. Și eu… simt că mă sufoc. — vocea ei era abia o șoaptă.

Am oftat adânc. Știam că are dreptate. Dar cum să-i spun mamei că dragostea ei ne face rău? Cum să-i explici unei femei care și-a pierdut mama că nu poți trăi sub aripa ei pentru totdeauna?

A doua zi dimineață, la micul dejun, mama era deja pe baricade. — Irina, ai uitat să scoți gunoiul. Vlad, ai lăsat lumina aprinsă la baie. Ilinca, tu când ai de gând să-ți găsești un bărbat serios? — fiecare cuvânt era o săgeată otrăvită.

— Mamă, te rog… — am încercat eu să intervin.

— Ce? Ce vrei să spui? Că nu mă implic destul? Că nu vă pasă de mine? — ochii ei erau roșii de oboseală și plini de o furie surdă.

Irina s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. Vlad s-a făcut mic în scaunul lui. Eu am rămas cu privirea în farfurie, încercând să-mi adun curajul.

Seara, după ce mama s-a dus la culcare, am stat cu Irina și Vlad în bucătărie. Am vorbit ore întregi despre ce ar trebui să facem. Să plece? Să-i spunem mamei adevărul? Să încercăm să o ajutăm să-și găsească un sens dincolo de noi?

— Dacă plecăm brusc, o să creadă că o abandonăm. O s-o distrugem… — Irina plângea în pumni.

— Dar dacă rămânem, ne distrugem pe noi… — Vlad părea mai bătrân cu zece ani decât era.

Am decis că trebuie să vorbesc eu cu mama. Eram singura care putea să-i spună adevărul fără să o piardă definitiv.

A doua zi, am găsit-o pe mama în camera bunicii, stând pe marginea patului și ținând în mână o batistă veche.

— Mamă… trebuie să vorbim.

— Despre ce? — vocea ei era stinsă.

— Despre Irina și Vlad. Despre tine. Despre noi toți.

A ridicat privirea spre mine și am văzut acolo toată durerea lumii.

— De ce nu mă mai iubiți? De ce vreți să plecați toți?

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna între palmele mele.

— Te iubim, mamă. Dar dragostea ta ne sufocă. Nu mai suntem copii. Avem nevoie să respirăm, să greșim singuri, să ne construim viețile fără ca tu să fii mereu acolo, cu frica ta, cu grijile tale…

A început să plângă încet, fără zgomot. Am plâns și eu cu ea. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem două femei rănite, nu doar mamă și fiică.

— Mi-e frică să rămân singură… — a șoptit ea.

— Știu. Dar dacă ne ții lângă tine cu forța, o să rămâi oricum singură. Pentru că nu o să mai putem veni la tine din dragoste, ci doar din obligație sau vinovăție.

Au urmat zile grele. Mama a oscilat între furie și disperare. Uneori ne certa mai rău ca înainte, alteori ne implora să nu o părăsim. Dar încet-încet a început să accepte ideea că Irina și Vlad trebuie să plece la casa lor.

Când au făcut mutarea, mama a stat pe scaun în mijlocul sufrageriei goale și s-a uitat la noi ca un copil pedepsit.

— O să veniți la mine din când în când? — a întrebat ea cu vocea stinsă.

— O să venim mereu, mamă. Dar ca oameni liberi, nu ca prizonieri.

Au trecut luni de atunci. Mama încă se luptă cu singurătatea ei. Uneori mă sună plângând, alteori râde la telefon cu nepotul meu. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Dar știu sigur un lucru: dragostea nu trebuie să doară atât de tare încât să te facă prizonier în propria familie.

Mă întreb uneori: câte mame din România trăiesc cu frica asta? Și câți copii nu au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?