Duminica fără mine: Povestea unei mame care și-a pierdut locul la masa familiei

— Mamă, Irina ar vrea să avem duminica asta doar pentru noi. Poți să nu vii?
Vocea lui Vlad, fiul meu, era stinsă la telefon. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc fața de masă de sub farfuriile cu supă aburindă. M-am uitat la ceas: era sâmbătă seara, iar eu tocmai terminasem de frământat aluatul pentru cozonac.

— Sigur, Vlad, dacă așa vreți voi… am reușit să spun, deși cuvintele mi-au rămas agățate în gât.

Am închis telefonul și am rămas nemișcată în bucătărie. Mirosul de drojdie și lămâie nu mai avea nicio putere să-mi aline sufletul. Duminicile erau mereu despre familie la noi: tata povestea amintiri din armată, mama aducea supa cu tăiței de casă, iar eu alergam după frații mei prin curte. Când Vlad s-a căsătorit cu Irina, am fost atât de fericită că tradiția merge mai departe. Duminicile la ei acasă erau pline de râsete, copii alergând printre picioarele noastre, iar eu mă simțeam din nou tânără și utilă.

Dar acum… Acum nu mai era loc pentru mine.

M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere. M-am gândit la toate duminicile în care am gătit cu drag pentru ei: sarmale, friptură, prăjituri cu mere. Îmi plăcea să-i văd cum mănâncă și povestesc, cum ne certăm pe cine spală vasele sau cine duce gunoiul. Chiar și micile conflicte făceau parte din farmecul nostru.

A doua zi dimineață, am privit pe geam cum ploua mărunt peste blocurile gri. Am încercat să-mi găsesc ceva de făcut: am citit ziarul, am udat florile, dar tot la masa lor mă gândeam. La ora prânzului, am auzit râsete pe scara blocului. Era vecina mea, doamna Stanciu, care venea de la fiica ei.

— Maria, nu vii la masă azi? m-a întrebat ea zâmbind.

— Nu… azi stau acasă. Au vrut să fie doar ei.

Mi-a pus mâna pe umăr și a oftat:

— Știi, și fata mea mi-a zis la fel acum două luni. M-am simțit ca o mobilă veche pe care o dai la o parte ca să faci loc noului.

Am zâmbit amar. Nu eram singura care simțea că nu mai are loc în viața copiilor ei.

Seara, Vlad m-a sunat:

— Mamă, sper că nu te-ai supărat… Irina a zis că vrea să petrecem timp doar noi patru. Copiii au nevoie de părinții lor aproape.

— Și eu nu mai sunt părinte? am întrebat fără să-mi dau seama.

A tăcut câteva secunde.

— Ba da… dar e altfel acum.

Mi-am dat seama că nu știe nici el ce să spună. Poate nici el nu înțelegea exact ce se întâmplă între noi.

În zilele următoare, am încercat să-mi umplu timpul: am mers la piață, am stat mai mult cu vecinele, am început să citesc o carte veche pe care o tot amânam. Dar duminica următoare a venit iar ca o rană deschisă. Am vrut să-i sun, să le spun că am făcut plăcintă cu brânză, dar m-am oprit. Dacă nu mă vor? Dacă îi deranjez?

Într-o zi, m-am întâlnit cu Irina la supermarket. Era grăbită, cu copiii după ea.

— Bună ziua, mamă Maria! Ce faceți?

— Bine… Voi?

— Ne pregătim de picnic. Vlad a zis că poate veniți și dumneavoastră data viitoare…

Am zâmbit forțat:

— Numai dacă nu deranjez.

A roșit ușor și a dat din cap:

— Nu deranjați niciodată… doar că uneori avem nevoie să fim doar noi.

Am plecat acasă cu sacoșa grea și sufletul și mai greu. Oare chiar deranjez? Oare am greșit undeva? Poate am fost prea prezentă? Poate i-am sufocat cu dragostea mea?

În seara aceea, m-am uitat la pozele vechi: Vlad mic, cu fața murdară de cremă de zahăr ars; eu tânără, râzând cu mama mea la masă; toată familia adunată în jurul unei mese simple, dar pline de iubire. Am plâns din nou. Mi-era dor de vremurile când familia era totul și nimeni nu trebuia să ceară voie să vină sau să stea acasă.

Au trecut câteva luni. Duminicile mele sunt acum liniștite și goale. Uneori mă invită la ei, dar parcă nu mai e la fel. Simt că sunt un musafir în propria familie. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că rolul meu s-a schimbat: nu mai sunt centrul universului lor, ci doar o planetă care gravitează pe lângă ei.

Mă întreb adesea: oare așa trebuie să fie? Oare copiii noștri chiar au nevoie să fie lăsați singuri ca să-și construiască propriile tradiții? Sau poate societatea ne împinge prea repede spre margine? Voi ce credeți? Mai e loc pentru părinți la masa copiilor lor sau trebuie să învățăm să ne retragem încet-încet?