După 55 de ani împreună: Când dragostea se destramă în tăcere

— Nu mai vin acasă în seara asta, rămân la Mark, mi-a spus Victor la telefon, vocea lui rece, de parcă vorbeam cu un străin. Am rămas cu receptorul în mână, privind la masa goală, la farfuriile pe care le pregătisem cu grijă, la lumânarea pe care o aprinsesem doar pentru noi doi. Era ziua mea de naștere, 55 de ani. În loc de sărbătoare, am simțit cum ceva se rupe în mine, o fisură adâncă, tăcută.

Cu o seară înainte, Victor venise acasă cu un buchet de lalele de la piață și o sticlă de vin. Nu a avut timp să stea la masă. „Mă doare capul, am o perioadă grea la serviciu”, mi-a spus, evitându-mi privirea. M-a sărutat pe frunte, ca pe un copil, și s-a închis în birou. Am rămas singură, cu mâncarea răcită și cu gândurile mele. M-am mințit că e doar oboseala, că va trece.

A doua zi, însă, nu s-a mai întors acasă. Mi-a trimis un mesaj sec: „Am nevoie de spațiu. Nu te îngrijora.” Am încercat să-l sun, dar nu a răspuns. Am stat toată noaptea pe canapea, ascultând liniștea apăsătoare a apartamentului nostru din Drumul Taberei. M-am întrebat unde am greșit, ce s-a schimbat între noi. Am rememorat fiecare ceartă, fiecare tăcere, fiecare gest de afecțiune care părea să dispară în ultimii ani.

A doua zi, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare scurtă: „Nu e vina ta. Am nevoie să mă regăsesc.” Am simțit cum mă sufoc. După 32 de ani de căsnicie, după ce am crescut împreună doi copii, după ce am trecut prin atâtea greutăți, Victor simțea nevoia să se regăsească. Dar eu? Eu cine eram fără el?

Am încercat să-mi ocup timpul. Am mers la piață, am stat la coadă la farmacie, am vorbit cu vecina, doamna Ilinca, despre vreme și pensii. Dar totul părea lipsit de sens. Seara, am deschis albumul cu poze: nunta noastră la biserica Sfântul Elefterie, vacanța la mare cu copiii, Crăciunurile pline de râsete și miros de cozonac. Unde dispăruse bărbatul care mă ținea de mână în fiecare fotografie?

Într-o sâmbătă, am ieșit la cumpărături la mall-ul din Cotroceni. Încercam să mă pierd printre oameni, să nu mă gândesc la nimic. Și atunci i-am văzut. Victor și o femeie blondă, cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât mine. Râdeau, ținându-se de mână, ca doi adolescenți. Mi s-a făcut rău. M-am ascuns după un stand cu parfumuri și am privit cum se opreau la o cafenea, cum ea îi aranja cravata, cum el îi șoptea ceva la ureche. Am simțit că mă prăbușesc.

Am ieșit din mall cu ochii în lacrimi. Am mers pe jos până acasă, fără să-mi dau seama cum trec orele. În seara aceea, am spart o farfurie din greșeală și am izbucnit în plâns. M-am simțit umilită, trădată, abandonată. Am vrut să-i sun pe copii, dar nu am avut curaj. Ce să le spun? Că tatăl lor are o amantă? Că mama lor nu mai știe cine este?

Au trecut săptămâni în care Victor a venit acasă doar să-și ia haine sau acte. Ne-am evitat privirile, ne-am vorbit doar despre facturi și treburi administrative. Într-o seară, fiica mea, Ana, a venit pe neașteptate. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, ce se întâmplă? De ce arăți așa?

— Nimic, draga mea. Doar sunt obosită.

— Nu mă minți. Tata nu mai doarme acasă de o lună. Ce s-a întâmplat între voi?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ana m-a îmbrățișat strâns.

— Nu meriți asta, mamă. Ești o femeie puternică. Nu lăsa să te doboare.

Dar nu mă simțeam puternică. Mă simțeam mică, neînsemnată, ca o umbră a femeii care fusesem odată. Prietenele mele mă sunau, mă invitau la cafea, dar nu aveam chef de nimic. Mă uitam la televizor fără să văd nimic, găteam doar pentru mine și aruncam jumătate din mâncare.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Victor: „Trebuie să vorbim.” A venit seara, cu ochii roșii și barba nerasă.

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc în minciună. O iubesc pe Irina. E altceva, e altfel. Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot continua așa.

— Și eu? Ce fac eu acum?

— Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu tăcerea și cu întrebările mele. Am început să merg la psiholog, la insistențele Anei. Am descoperit că nu sunt singura femeie părăsită după o viață de sacrificii. Am întâlnit alte femei ca mine, la grupul de sprijin. Am început să scriu într-un jurnal, să pictez, să ies la plimbare prin parc.

Încet-încet, am început să mă regăsesc. Să-mi amintesc cine sunt, dincolo de soție și mamă. Să mă bucur de lucruri mici: o cafea bună, o carte interesantă, o conversație cu o prietenă veche. Am început să visez din nou.

Acum, la 56 de ani, mă uit în oglindă și văd o femeie care a suferit, dar care nu s-a lăsat doborâtă. O femeie care a învățat să trăiască pentru ea însăși.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere această durere? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm și să ne recâștigăm viața? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne redescoperim.