După cincizeci de ani: Când dragostea doare mai tare ca niciodată

— Ce-i cu parfumul ăsta pe tine, Doru? Nu e al meu.

Vocea mi-a tremurat când am rostit întrebarea, deși încercam să par calmă. Era târziu, aproape miezul nopții, iar el tocmai intrase pe ușă, cu pași apăsați și privirea în pământ. În bucătărie mirosea a ciorbă reîncălzită și a trandafiri ofiliți, dar pe cămașa lui plutea un parfum dulceag, necunoscut. Doru s-a oprit în prag, s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut și a ridicat din umeri.

— Nu știu despre ce vorbești, Lidia. Poate de la cineva din autobuz…

Minciuna i se citea pe chip. După atâția ani împreună, îi știam fiecare tic. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am așezat la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai rece. În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultându-i respirația grea și încercând să-mi adun gândurile. Ceva se schimbase între noi de luni bune: vorbe puține, priviri furișe, telefoane date pe silențios.

A doua zi am găsit un mesaj pe telefonul lui. „Mi-e dor de tine”, scria. Semnat: Mirela. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mirela era colega lui de la contabilitate, o femeie cu zece ani mai tânără decât mine, mereu aranjată și cu zâmbetul pregătit pentru oricine intra în birou. Am stat minute bune cu telefonul în mână, încercând să respir. M-am gândit la copiii noștri, la serile când stăteam toți patru la masă, la vacanțele la mare, la promisiunile făcute în tinerețe.

Seara următoare l-am confruntat direct.

— Doru, nu mai are rost să minți. Știu totul despre tine și Mirela.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc și a spus:

— Lidia… nu știu cum s-a întâmplat. N-am vrut să te rănesc.

— Dar m-ai rănit! Ai distrus tot ce am construit împreună! Cum ai putut?

Vocea mi s-a frânt și lacrimile au început să curgă fără oprire. El s-a ridicat, a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins. În acea clipă am simțit că nu-l mai cunosc deloc. Era un străin în casa mea.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce par atât de abătută. I-am spus că sunt doar obosită. Fiica mea, Irina, a venit într-o seară cu nepoțelul și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

Am ezitat o clipă, apoi am izbucnit:

— Tatăl tău mă înșală.

Irina a rămas fără cuvinte. Apoi m-a strâns tare în brațe.

— Nu meriți asta! Trebuie să faci ceva pentru tine!

Dar ce puteam face? Aveam 54 de ani, o viață întreagă investită într-o familie care acum se destrăma sub ochii mei. Prietenele mele îmi spuneau să-l las, să-mi văd de viață. Dar unde să mă duc? Cine sunt eu fără Doru?

Într-o dimineață am găsit curajul să-i spun mamei adevărul. A oftat și mi-a spus:

— Bărbații… mereu cred că li se cuvine totul. Dar tu trebuie să te gândești la tine acum.

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost un chin. Nu puteam vorbi fără să plâng.

— Lidia, ce-ți dorești tu cu adevărat? — m-a întrebat doamna psiholog.

N-am știut ce să răspund. Atâția ani am trăit pentru alții: pentru copii, pentru Doru, pentru părinți. Eu unde eram?

Într-o zi am găsit o fotografie veche cu mine la 20 de ani, zâmbind larg pe malul Dunării. Mi-am dat seama că nu mai știu cine e fata aceea veselă și plină de speranță. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, rușine, dorința de a fugi undeva departe.

Doru a încercat să repare lucrurile. Mi-a adus flori, mi-a promis că va rupe legătura cu Mirela.

— Lidia, te rog… hai să încercăm din nou!

Dar nu mai puteam avea încredere în el. Fiecare gest al lui mi se părea fals. Fiecare cuvânt era o minciună.

Am început să ies mai des cu prietenele mele: la teatru, la plimbare prin parc, la cafele lungi unde râdeam și plângeam împreună. Am descoperit că nu sunt singura femeie trecută de cincizeci care trece printr-o astfel de trădare. Unele au ales să plece, altele au rămas din obișnuință sau frică.

Într-o seară am stat mult timp pe balcon privind luminile orașului și mi-am dat seama că nu vreau să-mi trăiesc restul vieții ca o victimă. Am început să caut cursuri online — pictură, limbi străine — orice care să-mi dea un sens nou.

Irina m-a susținut mereu:

— Mamă, ești mai puternică decât crezi! Nu lăsa nimic să te oprească!

Au trecut luni de zile până când am putut privi spre viitor fără teamă. Doru s-a mutat la sora lui pentru o vreme. Casa era prea liniștită fără el, dar liniștea aceea era diferită: nu mai era apăsătoare, ci eliberatoare.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care a suferit mult, dar care începe să-și recapete demnitatea și curajul. Încerc să iert — nu pentru el, ci pentru mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere această durere? Câte dintre noi avem curajul să ne regăsim după ce totul pare pierdut? Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să-și găsească vocea.