După moartea soacrei am aflat adevărul: Poți iubi pe cineva care nu te-a acceptat niciodată?

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Elena, iar puiul e prea uscat.

Vocea soacrei mele, Maria, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu încercam să-mi ascund mâinile tremurânde sub masă. Era a treia oară săptămâna aceea când gătea pentru toată familia, iar fiecare masă se transforma într-un examen la care nu reușeam niciodată să iau notă de trecere. Mă uitam la Mihai, soțul meu, sperând să-mi sară în ajutor, dar el își privea farfuria, tăcut, ca de obicei.

— Lasă, mamă, e bună, încerca el uneori, dar vocea îi era slabă, fără convingere. Maria îl ignora și continua să mă privească cu ochii ei reci, de parcă aștepta să cedez, să recunosc că nu sunt destul de bună pentru fiul ei.

Au trecut treizeci de ani de atunci. Treizeci de ani în care am locuit în aceeași casă, am împărțit aceleași sărbători, aceleași bucurii și necazuri, dar niciodată nu am simțit că fac parte cu adevărat din familie. Eram mereu „nora”, niciodată „fata mea”. Chiar și după ce am născut-o pe Ana, nepoata mult așteptată, Maria nu a renunțat la răceala ei. O iubea pe Ana, dar pe mine mă privea ca pe o străină care i-a furat fiul.

Îmi amintesc o zi de iarnă, când Ana avea doar șapte ani. Făcusem cozonaci împreună, iar casa mirosea a vanilie și scorțișoară. Maria a intrat în bucătărie, s-a uitat la noi și a spus:

— Cozonacul ăsta nu e ca al meu. Dar, măcar, Ana se distrează.

Am zâmbit, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraz. Ana m-a strâns de mână și mi-a șoptit:

— Nu plânge, mami, cozonacul tău e cel mai bun.

Anii au trecut, iar eu am continuat să sper că, într-o zi, Maria va vedea cât mă străduiesc, cât de mult îmi doresc să fiu acceptată. Am încercat să-i fac pe plac, să gătesc după rețetele ei, să-i ascult poveștile din tinerețe, să o ajut la grădină, să-i cumpăr medicamentele când sănătatea a început să-i joace feste. Dar, de fiecare dată, simțeam că e un zid între noi, un zid pe care nu-l puteam trece oricât m-aș fi străduit.

Mihai era prins între noi, dar nu a avut niciodată curajul să-i spună mamei lui să mă respecte. Poate că nici el nu știa cum să gestioneze situația. Poate că, în adâncul sufletului, îi era teamă să nu o supere pe Maria. Așa că, de fiecare dată când aveam o discuție mai aprinsă, el ieșea din cameră, lăsându-mă singură cu privirile tăioase ale soacrei.

Când Maria s-a îmbolnăvit grav, am fost cea care a stat la căpătâiul ei. I-am schimbat pansamentele, i-am dat medicamentele, am stat nopți întregi lângă patul ei, ascultându-i respirația grea. Uneori, mă privea lung, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu a spus niciodată. Niciun cuvânt de mulțumire, nicio vorbă bună. Doar tăcere.

În ziua înmormântării, casa era plină de rude și vecini. Toți vorbeau despre cât de bună a fost Maria, cât de mult a ajutat pe toată lumea, cât de mult și-a iubit familia. Mă simțeam ca o umbră, prezentă, dar invizibilă. După slujbă, am rămas singură în camera Mariei, printre lucrurile ei. Am început să strâng hainele, să pun ordine în dulapuri, să adun amintirile unei vieți care nu mi-a aparținut niciodată.

Atunci am găsit o cutie veche, ascunsă sub pat. Înăuntru erau scrisori, fotografii, rețete vechi, dar și un jurnal. Am deschis jurnalul cu mâinile tremurânde și am început să citesc. Primele pagini erau despre Mihai, despre copilăria lui, despre bucuriile și grijile unei mame. Dar, pe măsură ce citeam, am găsit și pagini despre mine. Despre ziua în care m-a cunoscut, despre nunta noastră, despre anii petrecuți împreună.

„Nu știu dacă Elena va fi vreodată ceea ce mi-am dorit pentru Mihai”, scria Maria. „Dar văd cât se străduiește. Poate că nu e ca mine, poate că nu gătește la fel, dar îi văd bunătatea. Nu pot să-i spun asta. Mi-e teamă că, dacă o fac, o să simt că pierd ceva din mine, din controlul meu asupra familiei. Dar, în fiecare seară, când o văd cum are grijă de Mihai și de Ana, mă gândesc că poate greșesc.”

Am citit acele rânduri de zeci de ori, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Toată viața am crezut că nu mă iubește, că nu mă acceptă, dar adevărul era mult mai complicat. Maria nu a știut să-și arate sentimentele, nu a știut să spună „mulțumesc” sau „te apreciez”. Poate că nici ea nu a fost învățată să iubească altfel decât prin tăcere și sacrificiu.

În zilele care au urmat, am început să văd altfel amintirile noastre. Fiecare critică, fiecare privire rece, fiecare tăcere era, de fapt, o formă de teamă, de neputință. Am înțeles că, deși nu am fost niciodată „fiica” ei, am fost parte din viața ei, chiar dacă nu a știut să-mi spună asta.

Mihai a venit într-o seară și m-a găsit citind jurnalul. M-a întrebat ce citesc, iar eu i-am întins caietul, fără să spun nimic. A citit în tăcere, apoi m-a strâns în brațe, pentru prima dată după mult timp.

— Îmi pare rău, Elena. Poate că am greșit și eu. Poate că trebuia să te apăr mai mult, să-ți spun mai des cât de mult însemni pentru mine.

L-am privit în ochi și am simțit, pentru prima dată, că nu mai sunt singură. Că, poate, nu am fost niciodată cu adevărat singură, doar că nu am știut să văd dincolo de zidurile ridicate de tăcere și orgoliu.

Acum, după treizeci de ani, mă întreb: cât de mult contează să fii acceptat de cineva care nu știe să iubească altfel decât prin tăcere? Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți, de a fi iubiți, fără să știm că, uneori, iubirea se ascunde în cele mai neașteptate forme? Voi ați simțit vreodată că dragostea voastră rămâne fără răspuns? Cum ați reușit să mergeți mai departe?