După nuntă am înțeles că m-am măritat cu băiatul mamei: Lupta mea pentru propria voce

— Nu așa se face ciorba, Ilinca! Ai pus prea multă sare, iar carnea trebuia fiartă înainte! Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un clopot spart în bucătăria mică din apartamentul nostru de două camere din cartierul Titan. Era a treia zi după nuntă și deja simțeam că nu mai am aer. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care le înghițeam cu greu.

Mihai, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Îl priveam disperată, căutând un semn de susținere, dar el doar a ridicat din umeri și a oftat. — Las-o, mamă, nu e așa grav… — Ba da, Mihai! Dacă nu învață de la început, o să facă totul pe dos! Eu nu vreau să văd casa asta dată peste cap!

Am simțit cum mă sufoc. M-am retras în baie și am dat drumul la apă ca să-mi pot plânge liniștea. M-am privit în oglindă: eram tot eu, Ilinca cea veselă, visătoare, care credea că dragostea poate muta munții din loc. Dar acum, munții aceia păreau să se prăbușească peste mine.

Când am ieșit din baie, Viorica deja aranja masa și îi dădea indicații lui Mihai despre ce să facă la serviciu. — Să nu uiți să-ți iei puloverul ăla gros! Și vezi că șeful tău e cam viclean, să nu te lași păcălit! Mihai a zâmbit slab și a ieșit pe ușă fără să mă privească. Am rămas singură cu soacra mea.

— Ilinca, să știi că eu vreau doar binele vostru. Dar trebuie să înveți cum se ține o casă. Nu e ca la mama ta! Aici ești femeie măritată acum. Am dat din cap și am început să strâng farfuriile, simțind cum fiecare gest al meu era urmărit și judecat.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: Viorica venea dimineața cu sacoșa plină de cumpărături și sfaturi necerute. Îmi spunea ce să gătesc, cum să spăl rufele, cum să-l „țin” pe Mihai aproape. Îmi critica hainele, părul, chiar și felul în care râdeam. — O femeie serioasă nu râde așa zgomotos!

Am încercat să vorbesc cu Mihai într-o seară, când eram doar noi doi. — Mihai, nu mai pot… Mama ta e peste tot, nu am niciun spațiu al nostru. El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul. — Ilinca, știi că mama vrea doar binele nostru. Și oricum… ea ne ajută mult. Nu vezi câte face pentru noi?

— Dar eu? Eu ce sunt aici? O mobilă pe care o mutați unde vreți voi? Mihai a tăcut. S-a întors cu spatele și s-a băgat sub plapumă.

Într-o duminică dimineață, mama mea m-a sunat. — Ilinca, ce faci? Pari obosită… Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: despre Viorica, despre Mihai care nu mă apără niciodată, despre cum mă simt invizibilă în propria viață.

— Draga mea, trebuie să-ți găsești vocea! Nu poți trăi după regulile altora. Dar eu nu știam cum. Crescusem într-o familie unde mama era stâlpul casei, dar tata o asculta mereu și o susținea. Aici eram singură împotriva unui zid.

A venit Crăciunul și am mers la părinții mei. În drum spre casă, Mihai era nervos: — Să nu spui nimic urât despre mama! Nu vreau scandaluri! Am tăcut tot drumul, dar în sufletul meu se aduna o revoltă mocnită.

La masa de Crăciun, tata l-a întrebat pe Mihai: — Cum vă descurcați voi acolo? Mihai a zâmbit fals: — Foarte bine! Mama Ilincăi a privit spre mine cu ochii umezi. Am simțit că trebuie să spun adevărul.

— Nu e bine deloc! Nu mai pot! Simt că nu mai exist! Toată lumea a amuțit. Mihai s-a ridicat brusc: — Ilinca, ce faci? Ne faci de râs? Tata s-a ridicat și el: — Mihai, o femeie are nevoie de respect și sprijin în casa ei!

A urmat o ceartă cumplită. Mihai a plecat nervos afară. Mama m-a luat în brațe: — Draga mea, tu decizi ce vrei de la viața ta. Nu trăi pentru alții!

În noaptea aceea am dormit singură pentru prima dată după mult timp. M-am gândit la tot ce am pierdut din mine de când m-am măritat: visele mele de a termina masterul la Litere, prietenele pe care le evitam ca să nu supăr pe nimeni, chiar și felul meu de a râde fără griji.

Când ne-am întors acasă după sărbători, Viorica era deja acolo cu oale de sarmale și cozonaci. — Sărut-mâna! Am adus ceva bun pentru voi! Mihai a zâmbit larg: — Mulțumim, mamă! Eu am intrat direct în dormitor și am început să-mi fac bagajele.

Mihai a intrat după mine: — Ce faci? — Plec la ai mei pentru o vreme. Trebuie să-mi dau seama cine sunt și ce vreau cu adevărat. El s-a uitat la mine speriat: — Dar… mama… ce o să spunem lumii? — Spune-le adevărul: că Ilinca vrea să fie auzită!

Am plecat cu inima frântă dar și cu o speranță nouă: poate că meritam mai mult decât un rol secundar în propria viață.

Acum stau la fereastra camerei mele din copilărie și mă întreb: Câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre reguli străine? Poate e timpul să vorbim despre asta…