„E timpul să lași copilăriile!” – Povestea colecției mele pierdute și a granițelor nerespectate

— Ce-i cu toate prostiile astea pe raft? a tunat vocea mamei soacre, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-i explic cât de mult înseamnă pentru mine colecția de mașinuțe vechi. Era o după-amiază de sâmbătă, iar soarele abia pătrundea printre perdelele grele din sufrageria noastră mică din Ploiești. Mă uitam la ea, la chipul ei aspru, la ochii care nu lăsau loc de discuții, și simțeam cum mi se strânge inima.

— Sunt amintiri, doamnă Maria, nu prostii, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Dar ea deja începuse să adune mașinuțele, să le pună într-o pungă mare de plastic, fără să țină cont de protestele mele.

— E timpul să lași copilăriile! Ești bărbat însurat, nu un copil! a continuat ea, cu vocea ridicată, aruncând o privire spre soția mea, Irina, care stătea neputincioasă în pragul ușii.

Nu știu ce m-a durut mai tare: faptul că mama soacră îmi arunca la gunoi o parte din suflet sau că Irina nu spunea nimic, doar se uita la mine cu ochii mari, plini de teamă. Parcă eram dintr-o dată străin în propria casă, iar fiecare mașinuță care dispărea din raft era o amintire care se rupea din mine.

Colecția asta nu era doar o pasiune. Era legătura mea cu tata, care murise când aveam doisprezece ani. Fiecare mașinuță era o poveste: una primită de la el de ziua mea, alta cumpărată din banii strânși la colindat, alta găsită la un târg de vechituri cu bunicul. Nu erau simple obiecte, erau bucăți din copilăria mea, din cine sunt eu.

— Maria, te rog, lasă-le! am strigat, dar vocea mi s-a frânt. Ea s-a oprit o clipă, m-a privit cu dispreț și a zis:

— Dacă nu ești în stare să te porți ca un adult, o să te ajut eu. Irina, nu-i așa că am dreptate?

Irina a dat din cap, dar nu a spus nimic. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și o neputință cumplită. Am ieșit din cameră, trântind ușa, și m-am dus pe balcon, unde am stat cu capul în mâini, încercând să nu plâng.

Când m-am întors, raftul era gol. Punga cu mașinuțe dispăruse. Am ieșit în fugă pe scări, am coborât trei etaje, și am găsit-o pe mama soacră lângă tomberon, aruncând punga. Am încercat să o opresc, dar ea m-a împins ușor, spunând:

— O să-mi mulțumești într-o zi.

Am stat acolo, lângă gunoi, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, simțindu-mă ca un copil pedepsit pe nedrept. Am scotocit prin pungi, am reușit să salvez doar două mașinuțe, restul erau deja murdare, stricate, sau dispăruseră.

Seara, Irina a venit la mine, încercând să mă liniștească:

— Nu te supăra, mama vrea doar ce e mai bine pentru noi. Poate chiar ar trebui să renunți la lucrurile astea, să ne facem loc pentru viitor.

— Viitorul nostru nu poate exista dacă nu-mi respecți trecutul, i-am spus, cu vocea stinsă.

A urmat o perioadă grea. Mama soacră venea tot mai des, găsea mereu ceva de criticat: că nu gătesc destul de bine, că nu câștig suficient, că nu sunt destul de bărbat. Irina era prinsă la mijloc, iar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după o altă ceartă, am luat cele două mașinuțe salvate și am plecat la mama, în cartierul vechi unde am crescut. Am stat cu ea la masă, i-am povestit totul, iar ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Fiecare om are nevoie de ceva care să-i amintească cine este, mi-a spus mama, mângâindu-mă pe cap, ca atunci când eram mic. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia asta, nici măcar pe Irina sau pe mama ei.

M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară, dar știam că trebuie să fac ceva. Am început să vorbesc mai deschis cu Irina, să-i explic cât de mult înseamnă pentru mine lucrurile astea, să-i arăt că nu sunt doar „copilării”, ci parte din identitatea mea. La început, nu m-a înțeles, dar încet-încet, a început să vadă altfel lucrurile.

Mama soacră însă nu s-a schimbat. Într-o zi, am găsit-o din nou răscolind prin dulapuri, căutând „lucruri inutile”. Atunci am luat o decizie grea: i-am spus Irinei că, dacă nu pune limite, nu mai pot continua așa. A fost o discuție dureroasă, cu lacrimi și reproșuri, dar era necesară.

— Nu vreau să aleg între tine și mama ta, mi-a spus Irina, plângând.

— Nu-ți cer să alegi, îi cer doar să mă respecți. Să ne respectăm unul pe altul.

A fost nevoie de luni de zile, de multe certuri și împăcări, dar într-un final, Irina a înțeles. I-a spus mamei ei să nu mai vină neanunțată, să nu se mai bage în viața noastră. Relația noastră s-a schimbat, am început să reconstruim încrederea. Am reluat încet colecția, am găsit pe internet câteva mașinuțe asemănătoare cu cele pierdute. Nu mai era la fel, dar era un nou început.

Uneori, mă uit la raftul din sufragerie și îmi amintesc de ziua aceea. Încă mă doare, dar am învățat ceva important: să-mi apăr pasiunile, să pun limite, să nu las pe nimeni să-mi calce sufletul în picioare.

Mă întreb uneori: de ce e atât de greu să fim acceptați așa cum suntem, cu tot cu „copilăriile” noastre? Oare câți dintre noi au pierdut bucăți din suflet doar pentru că altcineva a decis ce e potrivit sau nu pentru ei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?