Ești doar convenabil. Povestea lui Radu din Iași

— Radu, nu mai poți sta aici la nesfârșit! Ai 28 de ani, nu 18! Vocea tatălui meu, Sever, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de atâtea certuri. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Mama, Maria, stătea la geam, cu spatele la noi, prefăcându-se că nu aude, dar știam că fiecare cuvânt îi sfâșie inima.

Nu era prima dată când auzeam reproșul acesta. De când am terminat facultatea de Litere din Iași, viața mea părea să se fi blocat într-un cerc vicios: joburi prost plătite, relații eșuate, prieteni care dispăreau când nu mai aveau nevoie de mine. Mă simțeam ca un actor într-o piesă scrisă de alții, mereu la dispoziția lor, mereu convenabil, niciodată cu adevărat dorit.

Într-o seară rece de noiembrie, când ploaia bătea în geam ca niște degete nerăbdătoare, sora mea, Irina, a venit acasă cu iubitul ei, Vlad. Au intrat râzând, aducând cu ei miros de parfum scump și așteptări nespuse. — Radu, ai putea să mă ajuți cu niște bani? Vlad a rămas fără serviciu și trebuie să plătim chiria, mi-a spus Irina, cu ochii mari, umezi. Am oftat, știind că nu am de unde, dar totuși am scos ultimii 200 de lei din portofel. — Mulțumesc, frate, ești un înger, a zis ea, dar știam că, pentru ea, eram doar o soluție temporară, nu un sprijin real.

A doua zi, tata a venit la mine cu o listă de treburi prin casă. — Dacă tot nu muncești, măcar să fii de folos. Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu eram niciodată destul de bun, niciodată destul de util. Când aveau nevoie de mine, eram acolo, dar când încercam să vorbesc despre visele mele, despre dorința de a scrie, de a pleca din oraș, mă priveau ca pe un copil răsfățat. — Lasă prostiile, Radu, viața nu e poezie, mi-a spus tata într-o seară, când i-am arătat un manuscris la care lucram.

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat. — Radu, nu poți trăi la nesfârșit pe spatele nostru! Irina s-a uitat la mine cu dispreț, iar Vlad a râs ironic. — Poate ar trebui să-ți găsești și tu o fată, să te întrețină, a spus el, iar mama a izbucnit în plâns. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă, în ploaie, fără umbrelă, fără direcție. Mergeam pe străzile Iașului, cu pași grei, întrebându-mă dacă chiar contez pentru cineva sau sunt doar convenabil, un fel de tampon pentru problemele lor.

Am încercat să mă angajez la o librărie, dar patronul, domnul Dobre, m-a privit cu neîncredere. — Ai experiență? Nu, dar iubesc cărțile, am răspuns. — Dragostea nu plătește facturile, băiete, mi-a spus, și m-a poftit afară. Am simțit că mă prăbușesc. Prietenii mei, cu care împărțisem nopți de bere și vise, nu mai răspundeau la telefon. Unii plecaseră în străinătate, alții se căsătoriseră și nu mai aveau timp de „ratați” ca mine.

Într-o seară, am găsit-o pe mama în bucătărie, plângând în tăcere. — Radu, nu vreau să te pierd, dar nici nu știu cum să te ajut, mi-a spus, strângându-mi mâna. Am simțit pentru prima dată că cineva chiar vede durerea mea. — Mamă, simt că nu sunt decât o povară, că nu contez decât atunci când au nevoie de mine. — Nu e așa, Radu, dar și noi suntem obosiți. Toți suntem obosiți, a șoptit ea.

Într-o zi, am primit un telefon de la un vechi coleg, Mihai. — Radu, am nevoie de ajutor la mutat, vii? Am acceptat, deși știam că nu mă sunase de luni de zile. După ce am cărat cutii și mobilă, Mihai mi-a dat o bere și a început să-mi povestească despre viața lui. — Știi, și eu mă simt uneori folosit. Parcă toți trag de mine, dar când am eu nevoie, nu-i nimeni. Am stat amândoi pe podeaua apartamentului gol, privind tavanul. — Poate așa e viața, Radu. Poate suntem doar convenabili, până nu mai suntem, a spus el, și am simțit că nu sunt singurul care trăiește cu acest gol.

Am început să scriu mai mult, să pun pe hârtie tot ce simțeam. Am trimis un text la o revistă locală și, spre surprinderea mea, mi l-au publicat. Pentru prima dată, cineva m-a apreciat pentru ceea ce sunt, nu pentru ce pot oferi. Am simțit o scânteie de speranță. Când le-am arătat părinților articolul, tata a tăcut, iar mama m-a îmbrățișat. Irina a ridicat din umeri, iar Vlad a făcut o glumă proastă, dar nu m-a mai durut. Începusem să mă văd altfel.

Cu timpul, am găsit un job part-time la o editură. Nu era mult, dar era al meu. Am început să ies mai des, să cunosc oameni noi, să nu mai accept să fiu doar convenabil. Am învățat să spun „nu” fără să mă simt vinovat. Familia mea încă mă vede uneori ca pe un copil, dar am învățat să nu mă mai definesc prin ochii lor.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: chiar suntem doar atât cât suntem de folos pentru ceilalți? Sau putem să fim iubiți și apreciați pentru cine suntem cu adevărat? Voi ce credeți? Ați simțit vreodată că sunteți doar convenabili pentru cei din jur?