„Fă-ți bagajele și vino la noi!” – Povestea unei năluci între două lumi: soacră, soț și copil
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să o suport! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce îl legănam pe Radu, băiețelul nostru de doar trei luni. Soțul meu, Vlad, stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Din sufragerie se auzea vocea Elenei, mama lui, care dădea indicații despre cum ar trebui să sterilizez biberoanele.
— E mama, încearcă doar să ajute… a murmurat el, dar vocea îi trăda oboseala.
Nu era prima dată când aveam această discuție. De când Elena s-a mutat la noi „temporar”, imediat după ce am venit de la maternitate, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri. „Fă-ți bagajele și vino la noi!” mi-a spus ea la telefon, cu două zile înainte să nasc. Am crezut că glumește. Dar nu glumea. În ziua externării, când am ajuns acasă cu Radu în brațe, ea era deja acolo, cu valizele desfăcute și hainele aranjate în dulapul din camera de oaspeți.
La început am încercat să fiu politicoasă. „E mama lui Vlad”, îmi repetam. „Are intenții bune.” Dar fiecare zi aducea o nouă regulă: nu pune copilul pe burtică, nu-l ține prea mult în brațe, nu-i da sân dacă plânge prea tare că-l răsfeți. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă. Vlad era prins între noi două ca într-o menghină: nu voia să-și supere mama, dar nici pe mine nu voia să mă piardă.
— De ce nu-i spui nimic? l-am întrebat într-o noapte, când Elena adormise deja.
— E greu… N-a avut pe nimeni după ce tata a murit. Știi că eu am crescut doar cu ea…
Știam. Și tocmai de aceea încercam să fiu înțelegătoare. Dar când Elena a început să invite vecinele la cafea fără să mă întrebe și să le povestească detalii intime despre nașterea mea, am simțit că explodez.
— Tu nu vezi că mă sufoc? i-am spus lui Vlad într-o zi, după ce am găsit-o pe Elena răscolind prin sertarele mele după „ceva util pentru copil”.
— O să-i spun să se mai tempereze…
Dar nu i-a spus niciodată. În schimb, Elena a început să mă critice tot mai des în fața lui Vlad:
— Nu știe să gătească supă ca lumea! Cum să-i dai copilului mâncare fără gust? Pe vremea mea…
— Las-o, mamă… încerca Vlad să o oprească, dar vocea lui era slabă.
Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Elena despre cum trebuie spălat copilul, am ieșit din casă fără să spun nimic. M-am plimbat ore întregi prin parc, cu Radu în cărucior. M-am uitat la alte mame și m-am întrebat dacă și ele simt aceeași presiune. Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta în ușă:
— Mama a plâns. Zice că vrei s-o dai afară…
— Eu? Eu vreau doar liniște! Vreau să fim o familie normală!
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care locuia la țară și venea rar la oraș. Ea nu mi-ar fi făcut niciodată așa ceva. Mi-aș fi dorit să fie aproape, dar nu voiam să transform casa într-un câmp de luptă între bunici.
A doua zi dimineață am găsit-o pe Elena pregătind bagajele.
— Plec la sora mea la Bacău. Nu mai vreau să fiu povară…
Vlad s-a uitat la mine disperat:
— Spune-i că nu e așa!
Am simțit un nod în gât. Nu voiam s-o alung, dar nici nu puteam trăi așa.
— Elena… Nu ești o povară. Dar am nevoie să fiu mamă pentru copilul meu. Am nevoie de spațiu și de încredere.
Ea s-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut lacrimi adevărate în ochii ei.
— Știi cât mi-a fost de greu singură cu Vlad? N-am avut pe nimeni… Poate de asta mă bag prea mult.
Am stat amândouă pe canapea și am plâns împreună. Vlad s-a apropiat timid și ne-a luat în brațe pe amândouă.
Elena a plecat pentru câteva luni la sora ei. Casa a devenit liniștită, dar uneori prea liniștită. Vlad a început să fie mai prezent acasă și să mă ajute cu Radu. Am început să ne redescoperim ca familie.
Dar rana rămâne: între dorința de a mulțumi pe toată lumea și nevoia de a-mi păstra identitatea ca mamă și soție.
Mă întreb uneori: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Cum putem găsi echilibrul între generații fără să ne pierdem pe noi înșine?