„Fă-ți singur mâncare, eu nu mai pot!” Povestea unei femei care a spus stop unui soț care refuza să crească

— Nu mai pot, Rareș! Fă-ți singur mâncare, eu nu mai pot!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre vasele nespălate și mirosul de ciorbă uitată pe foc. Rareș s-a întors spre mine cu ochii mari, ca și cum nu ar fi înțeles limba pe care o vorbeam.
— Ce-ai pățit, Livia? De ce țipi?
M-am sprijinit de chiuvetă, simțind cum mi se înmoaie genunchii. În mintea mea se derulau ani de zile în care am tăcut, am făcut cumpărături, am gătit, am spălat, am crescut copiii și am mers la serviciu. Ani în care Rareș venea acasă, se trântea pe canapea cu telefonul în mână și aștepta să-i pun farfuria în față.
— Nu mai pot să fiu mama ta! Nu mai pot să fiu servitoarea ta! Am obosit!
Rareș a ridicat din umeri, ca și cum totul era o glumă proastă.
— Hai, Livia, lasă teatrul. Toate femeile fac asta.
Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Nu era prima dată când îmi spunea asta. Mama lui îmi spusese la fel la începutul căsniciei: „Așa e la noi, bărbatul aduce bani, femeia ține casa.” Dar eu aduceam bani. Eu țineam casa. Eu făceam tot.
Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă până m-au durut ochii. Copiii dormeau deja. M-am gândit la ei — la Ilinca și la Vlad — și la ce exemplu le dau. Ce văd ei? O mamă care tace și înghite? Un tată care nu știe nici măcar să-și pună o farfurie la spălat?
A doua zi dimineață, Rareș a venit la mine cu o cafea făcută prost, cu zaț pe fundul ceștii.
— Hai, nu mai fi supărată. Uite, ți-am făcut cafea.
Am zâmbit amar.
— Nu e vorba de cafea, Rareș. E vorba că nu mă vezi. Că nu vezi cât trag de mine.
El a dat din mână a lehamite și a ieșit din cameră. Am simțit cum mă sufoc în propria casă.

În acea zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Mirela, m-a întrebat dacă sunt bine. Am vrut să-i spun totul, dar mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine că nu pot să-mi gestionez propria viață, că nu pot să-mi impun limitele nici măcar acasă.

Seara, când am ajuns acasă, Rareș era deja pe canapea cu televizorul dat tare. Copiii se certau pe jucării. Am intrat în bucătărie și am început să gătesc mecanic. La un moment dat, Vlad a venit la mine:

— Mami, de ce ești tristă?

L-am luat în brațe și am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu sunt tristă, puiule. Sunt doar obosită.

Dar eram tristă. Eram sfâșiată între dorința de a-mi proteja copiii și nevoia de a mă proteja pe mine însămi.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Rareș m-a lăsat singură cu totul: când Ilinca a avut febră mare și el a zis că are treabă la birou; când Vlad s-a lovit la grădiniță și eu am fugit de la serviciu; când eu am avut gripă și tot eu am făcut mâncare pentru toți.

A doua zi dimineață am luat o decizie: nu mai fac nimic pentru el. Pentru copii da, pentru el nu.

Când s-a trezit Rareș și a văzut că nu are mic dejun pe masă, s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce-i asta?

— De azi înainte îți faci singur micul dejun.

A râs ironic:

— Ai văzut prea multe filme americane.

Nu i-am răspuns nimic. Am plecat la serviciu fără să mă uit înapoi.

Zilele au trecut greu. Rareș a început să se plângă mamei lui că „nu-l mai respect”. Ea m-a sunat:

— Livia, ce-i cu tine? Ce ai pățit?

— Nimic, mamă-soacră. Doar că vreau să fiu respectată.

— Femeia trebuie să rabde! Așa e viața!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Poate că așa era pe vremea dumneavoastră. Eu nu mai pot.

Am închis telefonul tremurând de nervi.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu îl iubești pe tati?

M-am blocat. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că iubirea nu e destul dacă nu e respect?

— Îl respect pe tati pentru că e tatăl vostru. Dar uneori oamenii trebuie să învețe să fie buni unii cu alții.

Ilinca s-a uitat lung la mine:

— Eu vreau să fiu ca tine când o să fiu mare.

Am plâns din nou în acea noapte — dar de data asta lacrimile au fost altfel: lacrimi de eliberare.

Rareș a început să-și facă singur mâncare după câteva zile de foame și nervi. A început să spele vasele după el (nu mereu, dar uneori). A început să vadă cât de greu e ce făceam eu zi de zi.

Nu știu dacă ne vom salva căsnicia sau dacă vom merge fiecare pe drumul lui. Dar știu sigur că nu mai pot trăi fără limite și fără respect.

Oare câte femei din România trăiesc ca mine? Oare câte au curajul să spună „destul”? Voi ce ați face în locul meu?