Fără întoarcere: Povestea unei mame care a trebuit să plece

— Irina, ce-ai de gând să faci cu copilul ăsta? Nu vezi că abia ai cu ce să-ți plătești chiria? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi torn un ceai. Eram însărcinată în luna a opta și fiecare zi era o povară. Tata nu mai vorbea cu mine de când aflase că sunt gravidă cu un băiat pe care nici nu-l cunoștea. „O să ne faci de râs în tot cartierul, Irina!” — îmi spunea mereu.

În noaptea în care am născut, am simțit că lumea mea se prăbușește. Am ajuns la spital cu o sacoșă veche, câteva haine și o teamă care mă sufoca. În salon, alte femei vorbeau despre soții lor, despre cum le așteaptă acasă cu flori. Eu nu aveam pe nimeni. Când am ținut-o prima dată pe Maria în brațe, am simțit o dragoste atât de puternică încât mi-a fost frică. Cum să-i ofer eu ceva? Cum să nu-i transmit toată neputința mea?

A doua zi, asistenta a venit cu hârtiile. „Dacă nu aveți pe nimeni care să vă ajute, puteți lăsa copilul aici, la Protecția Copilului. Nu sunteți prima.” M-am uitat la Maria, dormea liniștită, cu pumnii strânși. Am plâns toată noaptea, am strâns-o la piept, am rugat-o să mă ierte, deși nu putea înțelege. Dimineața, am semnat. Am ieșit din spital cu stomacul gol și sufletul sfâșiat.

Acasă, mama nici nu m-a întrebat de copil. „Ai făcut ce trebuia. Nu suntem noi în stare să creștem încă o gură.” Tata a oftat și s-a dus la serviciu. Seara, am stat pe întuneric, ascultând cum plouă pe acoperișul de tablă. Mă simțeam ca o criminală. În fiecare zi, mergeam la muncă la croitorie, unde șefa, doamna Viorica, mă privea cu milă. „Ești palidă, Irina. Ai grijă de tine.” Dar nu puteam. În fiecare seară, visam că Maria mă strigă. Mă trezeam plângând, cu perna udă.

Au trecut luni. Am încercat să aflu de ea, dar nu mi s-a permis. „Nu mai e treaba dumneavoastră”, mi-a spus o funcționară acră de la Direcție. Într-o zi, am văzut o femeie cu un cărucior în parc. M-am apropiat, am zâmbit copilului, dar femeia s-a tras înapoi, ca și cum ar fi simțit că nu am dreptul să fiu acolo. M-am simțit invizibilă, ca o umbră.

Într-o seară, mama a venit acasă cu o pungă de la piață. „Am auzit că fata lui Ghiță s-a măritat. Tu ce faci cu viața ta?” Am izbucnit: — Nu pot să uit! Nu pot să trăiesc așa! — Lasă prostiile, Irina. Viața merge înainte. Dar pentru mine nu mergea. Mă simțeam blocată între două lumi: una în care eram mama Mariei și una în care eram doar o fată săracă dintr-un cartier uitat de lume.

Am început să scriu scrisori pentru Maria, deși știam că nu i le voi putea trimite niciodată. Îi povesteam despre mine, despre cum mi-a fost frică, despre cât de mult o iubesc. Le păstrez într-o cutie de pantofi, sub pat. Într-o zi, poate le va găsi cineva și i le va da.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare. Am stat în genunchi și am plâns, rugându-mă să fiu iertată. Dar nu simțeam nimic. O femeie bătrână, tanti Lenuța, s-a apropiat de mine: — Copilă, nu te mai chinui singură. Dumnezeu știe ce-i în sufletul tău. Dar eu nu știam dacă Dumnezeu mă mai poate ierta.

Anii au trecut. Am încercat să-mi refac viața. M-am mutat la București, am lucrat ca menajeră, apoi la o spălătorie auto. Am cunoscut un bărbat, Mihai, care m-a iubit așa cum eram, cu toate rănile mele. I-am spus adevărul despre Maria. M-a ținut în brațe și mi-a spus: — Nu ești o criminală. Ai făcut ce ai putut. Dar eu nu mă puteam ierta.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la mama: „Tatăl tău e bolnav. Vino acasă.” M-am întors în orașul copilăriei mele, cu inima strânsă. Tata era slab, nu mai avea putere să vorbească. M-a privit lung, apoi a șoptit: — Iartă-mă, Irina. N-am știut să fiu tată. Am plâns amândoi, pentru tot ce nu fusese spus niciodată.

Într-o după-amiază, am trecut pe lângă spitalul unde am născut-o pe Maria. M-am oprit, am privit clădirea veche, cu geamuri murdare. M-am întrebat dacă ea mai e acolo, dacă a fost adoptată, dacă e fericită. Am simțit o durere ascuțită, ca o rană care nu se va vindeca niciodată.

Acum, la 38 de ani, încă mă gândesc la Maria în fiecare zi. Poate că într-o zi va vrea să mă caute. Poate că mă va urî. Poate că va înțelege. Nu știu. Dar știu că nu există zi fără să-mi doresc să fi fost mai puternică, să fi avut curajul să lupt pentru ea.

Oare câte femei trăiesc cu povara asta, fără să spună nimănui? Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat pentru alegerile făcute din disperare?