Fără pătuț, fără masă de înfășat, nici măcar hăinuțe: Întoarcerea acasă în haos

— Nu-mi vine să cred că iar ai uitat! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Mihai încerca să-și scoată cravata cu o mână și să țină scoica bebelușului cu cealaltă. Era ora patru după-amiaza, ploua mocănește, iar eu tocmai fusesem externată din maternitatea din Ploiești. În brațe aveam un copil de trei zile, în suflet o avalanșă de emoții și în minte o singură întrebare: cum o să ne descurcăm?

Mihai a oftat, evitând să mă privească. — Am avut o zi groaznică la birou, șefa m-a ținut peste program, abia am reușit să ajung la timp aici. O să rezolvăm totul diseară, promit.

Am urcat în mașină cu greu. Mă durea fiecare mușchi, fiecare gând. În portbagaj nu era nici urmă de pătuț sau masă de înfășat. Nici măcar un pachet de scutece. Doar geanta mea cu hainele de spital și câteva pungi cu mâncare rece de la supermarket.

— Mihai, unde sunt hăinuțele pentru bebe? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Am uitat… Dar mergem acum la magazin, găsim ceva.

Am ajuns acasă într-un apartament rece, cu jaluzelele trase și miros de praf. Camera copilului era tot debara: cutii vechi, haine aruncate pe jos, nimic pregătit. M-am prăbușit pe canapea cu fetița în brațe și am început să plâng. Mihai s-a fâstâcit prin casă, încercând să găsească o păturică.

— O să fie bine, o să vezi… a murmurat el, dar vocea îi era lipsită de convingere.

În acea noapte nu am dormit deloc. Fetița plângea neîncetat, eu nu știam cum s-o liniștesc. Nu aveam nici măcar un body curat pentru ea. Am improvizat un culcuș dintr-un prosop mare pe canapea. Mihai s-a culcat în cealaltă cameră, spunând că trebuie să fie odihnit pentru serviciu.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama. — Mamă, nu mai pot! Nu avem nimic pregătit pentru copil! Mihai nu mă ajută deloc!

Mama a venit într-o oră cu două sacoșe pline: scutece, body-uri mici, șervețele umede și o păturică roz. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Nu ești singură. O să trecem împreună peste asta.

Zilele au trecut greu. Mihai venea târziu acasă și era mereu obosit sau nervos. Orice discuție despre copil se transforma într-o ceartă.

— Tu stai toată ziua acasă! Ce mare lucru e să ai grijă de un bebeluș? a ridicat tonul într-o seară.

— Stau toată ziua ACASĂ? Nu vezi că nu am timp nici să mănânc? Nu vezi că plânge non-stop? Că nu pot merge la baie fără să o iau cu mine?

Mihai a dat din umeri și a ieșit pe balcon să fumeze. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu mai eram o echipă. Eram două insule separate de un ocean de neînțelegeri.

Într-o noapte, după ce am adormit-o pe Ana-Maria pe pieptul meu, am început să caut pe telefon „depresie postnatală”. Simțeam că mă prăbușesc încet-încet. Nu aveam cui să-i spun cât de greu îmi era. Prietenele mele erau ocupate cu joburile lor sau cu propriii copii. Mama mă ajuta cât putea, dar nu voiam s-o împovărez mai mult.

Într-o zi, când Mihai a venit acasă și m-a găsit plângând pe podea lângă pătuțul improvizat din cutii de carton, s-a oprit în prag și m-a privit lung.

— Ce se întâmplă cu tine? De ce ești mereu tristă?

— Pentru că simt că sunt singură! Pentru că tu nu ești aici! Pentru că nu pot face față singură!

A tăcut mult timp. Apoi s-a apropiat și m-a luat în brațe pentru prima dată după multe zile.

— Îmi pare rău… N-am știut că e atât de greu pentru tine. Am crezut că dacă muncesc mai mult, fac bine pentru familie… Dar m-am înșelat.

A doua zi a cerut concediu fără plată și împreună am început să punem la punct camera copilului. Am cumpărat pătuț, masă de înfășat, hăinuțe colorate și jucării moi. Am început să gătim împreună, să ne plimbăm prin parc cu Ana-Maria și să vorbim despre temerile noastre.

Nu a fost ușor. Au urmat luni grele, pline de nesiguranță și oboseală cronică. Dar am învățat că nu trebuie să port tot greul singură și că e normal să cer ajutor.

Acum Ana-Maria are șase luni și râde toată ziua. Mihai e mai prezent ca niciodată și chiar dacă uneori ne mai certăm din nimicuri, știm că suntem o familie adevărată.

Mă întreb adesea: câte femei trec prin asta fără să spună nimic? Câte mame se simt singure în haosul de după naștere? Poate ar trebui să vorbim mai des despre greutățile reale ale maternității — voi ce credeți?