Fără pătuț, fără scutece, fără liniște: Întoarcerea acasă în haos

— Nu pot să cred că nici măcar nu ai spălat hainele copilului! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Mihai încerca să-și scoată cravata, abia intrat pe ușă. Pe hol mirosea a mâncare veche și a praf. În brațe țineam fetița noastră, Ilinca, care plângea neconsolată. Mă uitam disperată la camera care trebuia să fie „camera copilului”: cutii nedesfăcute, un pătuț încă în ambalaj, nici urmă de masă de înfășat sau de haine curate.

— Am avut o zi groaznică la birou, Maria. Știi că șeful nu mi-a dat voie să lipsesc. Am făcut tot ce am putut, a murmurat el, evitându-mi privirea.

— Tot ce ai putut? am repetat, simțind cum mi se strânge inima. Tot ce ai putut a fost să lași totul pe ultima sută de metri? Să mă aduci acasă cu un nou-născut și să nu fie nimic pregătit?

Mihai a oftat și s-a trântit pe canapea. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu voiam să plâng în fața lui, dar eram epuizată. Nopțile din spital fuseseră un coșmar: asistente grăbite, alte mame care primeau vizite și flori, iar eu doar mesaje scurte de la Mihai: „Îmi pare rău, sunt prins la muncă.”

Mama mea locuia la țară și nu putea veni decât peste câteva zile. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii sau plecate din țară. M-am simțit singură ca niciodată.

Am încercat să improvizez: am întins o păturică pe canapea și am pus-o pe Ilinca acolo, sub privirea absentă a lui Mihai. Am început să caut prin cutii după body-uri și scutece. Am găsit doar câteva hăinuțe primite la baby shower, nespălate încă.

— Mihai, te rog, du-te la magazin și ia scutece și șervețele umede. Și lapte praf, dacă găsești. Nu pot să mă descurc singură!

A ieșit bombănind, iar eu am rămas cu Ilinca în brațe, tremurând de oboseală și furie. M-am uitat la fața ei micuță și m-am simțit vinovată că nu-i pot oferi un început mai bun.

Noaptea a fost un calvar. Ilinca plângea aproape continuu, iar eu nu știam dacă îi e foame sau doar vrea să fie ținută în brațe. Mihai s-a întors târziu cu cumpărăturile, dar nu a ajutat deloc. S-a culcat imediat, spunând că trebuie să fie odihnit pentru serviciu.

A doua zi dimineață, am găsit curierul la ușă cu încă un colet pentru Mihai – o tastatură nouă pentru calculatorul lui de gaming. Am simțit cum mă sufoc de furie.

— Pentru tine ai timp și bani! Pentru copilul tău nu ai avut timp nici să montezi pătuțul!

Mihai a ridicat din umeri:
— Nu e vina mea că nu avem ajutor. Toată lumea se descurcă greu la început.

— Nu toată lumea e singură! am izbucnit. Eu sunt singură! Tu ești aici doar cu trupul.

În următoarele zile, lucrurile au mers din rău în mai rău. Am început să nu mai dorm deloc. Plângeam în baie ca să nu mă vadă Ilinca. Mă simțeam o mamă groaznică și o soție inutilă.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit pentru câteva minute, am sunat-o pe mama:
— Mamă, nu mai pot. Nu mă descurc. Mihai nu mă ajută deloc.

Vocea ei blândă m-a liniștit puțin:
— Ține-te tare, fată dragă. Vin mâine cu primul tren. Nu te lăsa doborâtă.

Când mama a ajuns, casa era un haos: vase nespălate, haine murdare peste tot, Ilinca plângând aproape non-stop. Mama a început imediat să facă ordine și să mă ajute cu copilul.

Mihai s-a simțit ofensat:
— Ce, acum vine soacră-mea să-mi dea lecții?

Mama i-a răspuns calm:
— Dacă nu poți fi sprijin pentru fata mea și pentru nepoata ta, lasă-mă pe mine să fiu.

Au urmat zile tensionate. Mihai era tot mai absent, stând ore întregi la calculator sau plecând „la cumpărături” doar ca să scape de atmosferă.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă despre bani și responsabilități, am izbucnit:
— Dacă nu vrei să fii tată cu adevărat, spune-mi! Nu pot continua așa!

Mihai a tăcut mult timp înainte să răspundă:
— Nu știu dacă sunt pregătit pentru asta… Poate că nici nu mi-am dorit cu adevărat copilul acum.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toate visele mele despre familie s-au năruit într-o clipă.

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Ești mai puternică decât crezi. Pentru Ilinca trebuie să lupți.

Am început să merg la consiliere psihologică după ce am recunoscut că am simptome clare de depresie postnatală. Mama m-a ajutat enorm cu copilul și cu treburile casei. Mihai s-a retras tot mai mult în lumea lui virtuală.

Au trecut luni până când am reușit să-mi recapăt echilibrul. Am început să ies cu Ilinca în parc, să vorbesc cu alte mame și să accept că nu totul trebuie să fie perfect.

Mihai? A rămas același om distant. Într-o zi i-am spus:
— Dacă nu vrei să fii parte din viața noastră cu adevărat, poate ar trebui să ne despărțim.

Nu a protestat. A plecat la un prieten „să se gândească”.

Acum sunt doar eu și Ilinca – dar nu mai suntem singure. Am prietene noi, mama aproape și curajul de a cere ajutor când am nevoie.

Mă întreb uneori: câte femei trec prin asta în tăcere? De ce ni se spune mereu că trebuie să fim puternice singure? Oare cât de mult ar ajuta dacă am vorbi deschis despre haosul și durerea din primele luni de maternitate?