Fiica femeii de serviciu: Balul care mi-a schimbat viața

— Ioana, ai grijă să nu lași urme pe podea! — vocea mamei răsuna în sala de sport a liceului, unde mă ajuta să spăl podeaua înainte de balul de absolvire. Mirosea a detergent ieftin și a visuri frânte. Mă uitam la mâinile ei crăpate, la spatele ei gârbovit, și simțeam cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu acolo. Nu voiam să fiu văzută. Dar nu aveam de ales.

În fiecare zi, când intram pe poarta liceului „Mihai Eminescu”, simțeam privirile colegilor ca niște ace. „Aia e fata femeii de serviciu”, șușoteau unii. Alții râdeau pe sub mustață când mă vedeau cu hainele mele vechi, mereu curate, dar niciodată la modă. Am învățat să merg cu capul plecat, să nu răspund la glume răutăcioase și să-mi ascund lacrimile în baie.

Într-o zi, la ora de română, profesoara ne-a anunțat că balul de absolvire va fi organizat chiar în sala noastră de sport. „Va fi o seară specială, dragilor! Să vă pregătiți ținutele cele mai frumoase!” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că nu-mi permit o rochie nouă. Știam că mama va trebui să muncească ore suplimentare ca să-mi cumpere măcar o pereche de pantofi decenți.

Seara, acasă, mama a venit cu ochii roșii. „Ioana, știu că-ți dorești să mergi la bal… Am pus deoparte niște bani. Nu-s mulți, dar poate găsim ceva frumos la second-hand.” Am vrut să-i spun că nu-mi pasă, că nu vreau să merg, dar adevărul era că visam la balul ăsta de când eram mică. Visam să fiu și eu ca fetele din filme: frumoasă, admirată, iubită.

Am găsit o rochie albastră, simplă, dar elegantă, într-un magazin second-hand din Piața Obor. Mama a cusut-o la tiv și a spălat-o cu grijă. În ziua balului, m-a pieptănat cu mâinile ei tremurânde și mi-a pus un șirag vechi de perle la gât. „Ești cea mai frumoasă fată din lume”, mi-a șoptit.

Când am intrat în sala luminată cu ghirlande colorate, am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. Unii râdeau pe furiș, alții mă priveau cu milă. Bianca, fata cea populară din clasă, s-a apropiat cu un zâmbet fals: „Ce rochie drăguță… De unde ai luat-o? Din tomberon?” Am simțit cum obrajii îmi iau foc.

M-am retras într-un colț și am încercat să-mi ascund lacrimile. Atunci a venit Vlad, colegul meu de bancă. „Nu-i băga în seamă”, mi-a spus încet. „Ești superbă.” L-am privit neîncrezătoare. Vlad era mereu tăcut, dar singurul care nu râdea niciodată de mine.

La un moment dat, DJ-ul a anunțat dansul lent. Toate fetele așteptau invitația băieților populari. Eu eram sigură că voi rămâne pe margine. Dar Vlad s-a apropiat și mi-a întins mâna: „Vrei să dansezi cu mine?” Pentru prima dată în viață, am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

În timp ce dansam, Bianca și gașca ei au început să râdă și să facă poze cu telefonul. „Uite-o pe Cenușăreasa noastră!”, strigau. Am vrut să fug, dar Vlad m-a strâns mai tare de mână: „Nu-i lăsa să-ți fure seara asta.”

După dans, Vlad a luat microfonul și a spus: „Aș vrea să spun ceva.” Toată lumea a tăcut brusc. „Ioana nu e doar colega noastră. E cea mai curajoasă fată pe care o cunosc. În timp ce noi ne plângem că nu avem haine de firmă sau telefoane noi, ea vine zi de zi la școală cu demnitate și bun-simț. Și știți ce? Ar trebui să ne fie rușine nouă pentru cum am tratat-o.”

Am simțit cum sala se umple de o liniște grea. Bianca a dat ochii peste cap și a ieșit afară furioasă. Unii au început să murmure stânjeniți. Profesoara de română s-a apropiat și m-a îmbrățișat: „Sunt mândră de tine.”

În noaptea aceea am dansat până dimineața cu Vlad și câțiva colegi care au avut curajul să se apropie de mine. Pentru prima dată nu m-am mai simțit invizibilă sau rușinată de cine sunt.

Când am ajuns acasă, mama mă aștepta trează pe canapea. I-am povestit totul printre lacrimi și râsete. M-a strâns la piept și mi-a spus: „Niciodată să nu-ți fie rușine cu cine ești.”

Ani mai târziu, când mă uit înapoi la acea seară, știu că balul nu mi-a schimbat doar imaginea în ochii celorlalți, ci mai ales în ochii mei. Am învățat că valoarea unui om nu stă în haine sau bani, ci în curajul de a fi tu însuți.

Oare câți dintre noi ne lăsăm definiți de prejudecățile altora? Și câți avem curajul să ne vedem adevărata valoare?