Fiica mea a spus mereu că nu vrea copii. Când a rămas însărcinată, m-a implorat să o ajut. Dar cel mai tare m-a șocat cine era tatăl copilului.

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum. Vocea Irinei tremura, iar ochii ei, de obicei reci și siguri, erau roșii de plâns. Era trecut de miezul nopții, iar eu tocmai mă pregăteam să mă bag în pat, când am auzit cheia răsucindu-se nervos în ușă. Am știut din clipa aceea că ceva grav s-a întâmplat. Irina nu venea niciodată la mine la orele astea, nu mai era adolescenta care să-și caute alinarea în brațele mamei. De ani buni, era femeia independentă, cu job bun la București, cu apartament propriu și cu planuri mari de călătorii. Mereu mi-a spus că nu vrea copii, că nu e pentru ea viața de familie, că vrea să fie liberă. Am acceptat, deși în sufletul meu, ca orice mamă, visam să o văd cu un copil în brațe, să-i aud râsul de copilărie prin casă.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, încercând să-mi ascund îngrijorarea. S-a așezat pe canapea, și-a scos telefonul din buzunar și l-a pus pe masă, apoi a scos un test de sarcină. Două linii roz. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Sunt însărcinată, a șoptit. Și nu știu ce să fac. M-am așezat lângă ea, i-am luat mâna în a mea. Nu știam dacă să mă bucur sau să mă tem. Nu voiam să o judec, dar nici nu puteam să nu mă gândesc la tot ce spusese despre copii, despre viață, despre libertate.

— Irina, ești sigură? Ai făcut mai multe teste? Am întrebat, încercând să fiu practică, să nu las emoțiile să mă copleșească. A dat din cap, lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Nu știu ce să fac, mamă. Nu vreau să fiu mamă. Nu acum. Nu așa. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Irina, fata mea puternică, era acum o fetiță speriată, care nu știa încotro să o apuce. Am îmbrățișat-o, i-am mângâiat părul, am lăsat-o să plângă în brațele mele, așa cum nu o mai făcuse de ani de zile.

— Cine e tatăl? am întrebat, cu o voce abia șoptită. A tăcut o clipă, apoi a spus ceva ce nu mă așteptam niciodată să aud.

— E… e Mihai. Mihai?! Am simțit că mă prăbușesc. Mihai, prietenul ei din copilărie, băiatul vecinilor noștri, cel pe care îl știam de când era mic, cel care venea la noi cu temele, care a crescut practic în casa noastră. Dar Mihai era căsătorit de doi ani, cu Andreea, și tocmai ce aflasem că așteaptă și ei un copil. Am simțit cum mi se strânge inima, cum totul se învârte în jurul meu.

— Irina, cum ai putut? am întrebat, fără să-mi dau seama că vocea mea devenise aspră. A izbucnit din nou în plâns.

— Nu a fost planificat, mamă. Ne-am întâlnit la o cafea, am vorbit despre vremurile vechi, despre cât de greu e să fii adult, despre singurătate… Și s-a întâmplat. O singură dată. Nu am vrut să stric nimic, nu am vrut să rănesc pe nimeni. Dar acum… nu știu ce să fac. Nu pot să-i spun Andreei. Nu pot să-i spun lui Mihai. Nu pot să păstrez copilul, dar nici nu pot să-l pierd. Nu știu cine sunt, mamă. Nu mă mai recunosc.

Am stat amândouă în tăcere. Mă simțeam prinsă între dorința de a-mi proteja fiica și groaza de a vedea cum totul se destramă în jurul nostru. Mă gândeam la Andreea, la părinții lui Mihai, la toți anii în care am crezut că viața noastră e simplă, că problemele mari nu ne vor atinge niciodată. Dar iată-ne aici, cu un secret care putea distruge două familii.

— Ce vrei să faci, Irina? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. S-a uitat la mine cu ochii mari, plini de teamă.

— Nu știu. Nu pot să iau o decizie. Nu pot să fiu mamă, dar nici nu pot să renunț la copil. Și dacă Mihai ar vrea să fie tată? Dar dacă Andreea află? Dacă toată lumea mă urăște? Mamă, nu pot să trăiesc cu asta. Ajută-mă, te rog. Spune-mi ce să fac.

Nu aveam răspunsuri. Nu există manual pentru astfel de situații. Am încercat să o liniștesc, să-i spun că orice ar decide, voi fi lângă ea. Dar în sufletul meu, mă simțeam pierdută. Mă gândeam la toate visele mele de bunică, la toate speranțele pentru fiica mea, la tot ce credeam că știu despre ea. Și mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu cumva am lăsat-o prea liberă, dacă nu cumva am închis ochii la semnele care arătau că nu e atât de sigură pe ea cum părea.

— Poate ar trebui să-i spui lui Mihai, am zis, cu vocea tremurândă. Poate ar trebui să nu porți singură povara asta. S-a uitat la mine, speriată.

— Dacă îi spun, distrug totul. Dacă nu-i spun, trăiesc cu minciuna. Nu există cale bună, mamă. Nu există final fericit. Am stat așa, în tăcere, până dimineața. Am făcut ceai, am vorbit despre copilărie, despre cum era când Irina era mică și se temea de întuneric. Acum, întunericul era în sufletul ei, și nu știam cum să-l alung.

În zilele următoare, Irina s-a închis în ea. Nu a vrut să vorbească nici cu mine, nici cu prietenii. A mers la medic, a făcut analize, dar nu a luat nicio decizie. Eu am încercat să o susțin, dar mă simțeam neputincioasă. Mă uitam la ea și vedeam o femeie frântă, prinsă între două lumi, între ce a fost și ce ar putea fi. Mă gândeam la Mihai, la Andreea, la copilul care nu avea nicio vină. Și mă întrebam dacă există iertare pentru astfel de greșeli, dacă timpul poate vindeca astfel de răni.

Într-o seară, Irina a venit la mine, cu ochii roșii, dar hotărâți.

— Mamă, am decis. O să-i spun lui Mihai. Nu pot să trăiesc cu minciuna. Nu știu ce va fi, nu știu dacă va vrea să fie tată, nu știu dacă Andreea mă va urî pe viață. Dar nu pot să fug de ce am făcut. Trebuie să-mi asum. Am îmbrățișat-o, cu lacrimi în ochi. Era decizia ei, era viața ei. Tot ce puteam face era să fiu acolo, să o susțin, să o iubesc, indiferent de ce va urma.

Acum, când scriu aceste rânduri, nu știu ce va fi. Nu știu dacă familia noastră va supraviețui, dacă Irina va găsi puterea să meargă mai departe. Dar știu că, uneori, viața ne pune în fața unor alegeri imposibile. Și mă întreb: oare câți dintre noi am fi avut curajul să spunem adevărul, chiar dacă asta înseamnă să pierdem totul? Ce ați fi făcut voi în locul Irinei?