Fiica mea m-a dat afară din casă după o ceartă. Dar ceea ce am găsit în jurnalul ei a schimbat totul

— Ieși afară, mamă! Nu mai vreau să te văd!
Vocea Ioanei a răsunat în garsoniera mică din cartierul Titan, ca un tunet care mi-a sfâșiat inima. Aveam 66 de ani și, cu o geantă veche în mână, stăteam în pragul ușii, privind la fiica mea, singura mea fiică, cu ochii plini de lacrimi și furie. Mă simțeam mică, neputincioasă, ca un copil pedepsit pe nedrept.

Nu mai aveam unde să mă duc. După ce vândusem apartamentul mamei mele din Ploiești, am venit la București, la Ioana, sperând că vom reuși să ne apropiem, să recuperăm anii pierduți. Dar, în loc de liniște, fiecare zi era o luptă. Ne certam pentru orice: pentru felul în care găteam, pentru cum îmi aranjam lucrurile, pentru că nu îi plăcea să îi dau sfaturi despre viața ei.

— Nu înțelegi că mă sufoci? striga ea, cu ochii roșii de oboseală. Nu mai sunt copilul tău, am 38 de ani!

Am încercat să-i explic că nu vreau decât să o ajut, să fiu aproape de ea, dar cuvintele mele se loveau de un zid. În seara aceea, după o ceartă aprinsă despre banii de întreținere, Ioana a explodat.

— Gata! Nu mai pot! Ia-ți lucrurile și pleacă!

Am ieșit pe hol, cu inima grea, și am așteptat să se liniștească. Dar ușa s-a trântit în urma mea, iar eu am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am așezat pe trepte, tremurând, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Unde am greșit ca mamă?

După câteva ore, când am văzut că nu se mai aude nimic din apartament, m-am întors să-mi iau restul lucrurilor. Ușa era descuiată. Înăuntru, totul era cufundat în liniște. Pe masă, printre hârtii și cărți, am văzut un caiet cu copertă albastră. L-am recunoscut imediat: jurnalul Ioanei. Nu am vrut să-l citesc, dar ceva m-a împins să-l deschid. Poate disperarea, poate dorința de a înțelege ce se întâmplă cu adevărat cu fiica mea.

Am început să citesc, cu mâinile tremurând. Primele pagini erau pline de frustrări, de nemulțumiri, de gânduri pe care nu mi le spusese niciodată. „Mă simt invadată. Mama nu mă ascultă, nu mă vede. Tot timpul îmi spune ce să fac, ca și cum aș fi tot copilul de 10 ani care nu știe nimic.”

Am simțit cum mă strânge inima. Am continuat să citesc. „Uneori mă întreb dacă mă iubește cu adevărat sau dacă doar vrea să mă controleze. Nu pot să respir lângă ea. Mă simt vinovată că simt asta, dar nu mai pot.”

Am lăsat caietul jos, cu ochii în lacrimi. Nu știam că Ioana se simte atât de sufocată de prezența mea. Mereu am crezut că fac bine, că o protejez, că îi ofer sprijinul de care are nevoie. Dar, fără să-mi dau seama, îi invadasem spațiul, îi rănisem independența.

Am continuat să citesc, căutând o rază de speranță. Pe la mijlocul caietului, am găsit o pagină ruptă, dar pe verso era scris cu litere mari: „Mi-e dor de tata. Mi-e dor de cum era înainte să plece. Mama nu înțelege că nu pot să o iert pentru că l-a lăsat să plece.”

Atunci am înțeles. Toată furia Ioanei nu era doar despre mine, ci despre trecutul nostru, despre divorțul de acum 20 de ani, despre absența tatălui ei. Niciodată nu am vorbit deschis despre asta. Am crezut că timpul va vindeca rănile, dar ele au crescut, s-au adâncit, au devenit ziduri între noi.

Am stat acolo, în mijlocul apartamentului, cu jurnalul în mână, și am plâns ca niciodată. Am plâns pentru greșelile mele, pentru cuvintele nespuse, pentru tăcerile care ne-au despărțit. Am plâns pentru că nu am știut să fiu mama de care Ioana avea nevoie.

A doua zi dimineață, am lăsat o scrisoare pe masă. „Ioana, îmi pare rău. Nu am știut cât de mult te-am rănit. Dacă vei vrea vreodată să vorbim, să știi că sunt aici. Te iubesc, indiferent de tot ce s-a întâmplat.”

Am plecat la o prietenă, la Margareta, care m-a primit cu brațele deschise. Zilele au trecut greu. Mă uitam la telefon din oră în oră, sperând să primesc un mesaj, un semn de la Ioana. Nimic. Margareta încerca să mă încurajeze, dar știam că doar timpul va putea vindeca ceva.

Într-o seară, după aproape două săptămâni, am primit un mesaj scurt: „Putem să ne vedem?”

Ne-am întâlnit în parc, pe o bancă, sub castanii înfloriți. Ioana era palidă, cu ochii umflați de plâns. Am stat o vreme în tăcere, apoi ea a spus încet:

— Am citit scrisoarea ta. Nu știu dacă pot să te iert acum, dar vreau să încerc. Poate ar trebui să vorbim despre tot ce n-am spus niciodată.

Am dat din cap, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Pentru prima dată, am simțit că există speranță. Poate că nu vom reuși să reparăm totul, dar măcar vom încerca.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câte mame și fiice trăiesc aceeași poveste, fără să știe cum să rupă tăcerea? Oare câți dintre noi ne pierdem învinovățindu-ne unii pe alții, când tot ce avem nevoie este să ne ascultăm cu adevărat? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați repara o relație care pare iremediabil frântă?