Fiica mea nu mai e a mea: Povestea unei mame care își pierde copilul în fața unei iubiri toxice

— Nu pot să cred, Ana! Nici măcar azi nu vii? Tatăl tău te așteaptă de dimineață, a pregătit totul, iar tu… tu nici măcar nu răspunzi la telefon! Am strigat în receptor, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Pe fundal, liniștea era mai grea decât orice răspuns. Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară în ultimele două luni când Ana găsea un motiv să nu vină acasă. De fiecare dată, scuza era aceeași: „Vlad nu se simte bine”, „Avem musafiri”, „Suntem obosiți”.

M-am prăbușit pe canapea, cu telefonul în mână, și am început să plâng. Soțul meu, Ion, a venit lângă mine și m-a luat în brațe. — Las-o, Maria, e fată mare acum. Are viața ei. — Dar nu vezi că nu mai e ea? Nu mai râde, nu mai povestește nimic. Parcă trăiește într-o cușcă! Ion a oftat și a privit pe fereastră, spre curtea unde Ana obișnuia să se joace când era mică. — Poate doar ni se pare nouă…

Dar nu ni se părea. De când s-a măritat cu Vlad, fiica noastră s-a schimbat radical. La început am crezut că e normal: fiecare familie are ritmul ei, fiecare cuplu are nevoie de intimitate. Dar apoi au început să apară semnele. Ana nu mai venea la mesele de duminică, nu mai suna decât pe fugă și mereu era grăbită. Când venea, Vlad era mereu cu ea și nu o lăsa nicio clipă singură cu noi. Dacă încercam să vorbim despre ceva personal, el intervenea imediat: — Hai, Ana, trebuie să plecăm! Sau: — Nu-i așa că ai uitat să iei ceva de la farmacie?

Într-o seară, după ce au plecat de la noi pe neașteptate, am găsit-o pe Ana plângând în baie. Am bătut ușor la ușă. — Ana, ce s-a întâmplat? — Nimic, mamă… doar sunt obosită. Dar ochii ei spuneau altceva. Am vrut să o iau în brațe, dar Vlad a apărut în ușă: — Hai că ne grăbim! Și au dispărut.

Am început să vorbesc cu prietenele mele despre asta. Unele mi-au spus că exagerez: „Așa sunt bărbații din ziua de azi, vor să fie stăpâni în casă.” Altele m-au sfătuit să o las în pace: „Dacă o presezi prea mult, o pierzi de tot.” Dar eu simțeam că ceva e profund greșit.

Într-o zi am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, nu pot veni la ziua lui tata. Vlad are nevoie de mine.” Am izbucnit: — Dar tu? Tu de tine ai nevoie? De familia ta? I-am scris un mesaj lung, plin de reproșuri și lacrimi. Nu mi-a răspuns.

Seara am primit un telefon de la Vlad. — Doamnă Maria, vă rog să nu o mai stresați pe Ana. Are destule pe cap. Nu vă dați seama că îi faceți rău? Vocea lui era calmă, dar rece ca gheața. Am simțit că mă sufoc. — Eu îi fac rău? Eu? Dar ea nu mai e ea! — Vă rog să ne respectați viața privată.

După acel telefon, Ana s-a îndepărtat și mai mult. Nu mai răspundea nici la mesaje scurte. Am încercat să vorbesc cu Ion despre asta: — Trebuie să facem ceva! — Ce vrei să facem? Să mergem peste ei? Să-i spunem lui Vlad să o lase în pace? Nu putem interveni în viața lor… Dar eu nu puteam sta cu mâinile în sân.

Am început să merg pe la serviciul Anei sub pretextul că treceam prin zonă. Odată am prins-o singură la ieșire. Era palidă și avea cearcăne adânci. — Ana, te rog… spune-mi ce se întâmplă cu tine! S-a uitat la mine cu ochii mari și umezi: — Mamă… Vlad vrea doar ce e mai bine pentru noi… E obosit și el… Nu vreau să vă supăr… — Dar tu ești fericită? A tăcut și a plecat grăbită spre stația de autobuz.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase din copilăria Anei: cum dansa în sufragerie, cum râdea cu gura până la urechi când îi citeam povești. Unde dispăruse fata mea veselă?

La aniversarea lui Ion am pus masa ca în fiecare an: sarmale, friptură, tortul preferat al Anei cu ciocolată și vișine. Am lăsat un loc liber la masă pentru ea. Toată seara am privit spre ușă, sperând că va apărea din senin. Dar n-a venit.

După ce au plecat toți invitații, am strâns masa cu ochii în lacrimi. Ion m-a luat de mână: — Poate într-o zi va reveni la noi… Poate va deschide ochii… Dar dacă nu va reveni niciodată? Dacă Vlad o va ține mereu sub controlul lui?

M-am uitat la poza Anei din liceu și am simțit că mi se rupe sufletul. Ce poate face o mamă când își vede copilul pierzându-se într-o relație toxică? Să lupte sau să renunțe?

Oare câte mame trăiesc aceeași dramă ca mine? Ce ați face voi dacă ați vedea cum copilul vostru devine o umbră din cauza celui pe care ar trebui să-l iubească?