Fiul meu m-a acuzat că i-am distrus familia: totul a început cu o farfurie nespălată

— Nu pot să cred că îmi vorbești așa, Mihai! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea geaca și se pregătea să plece. Ochii lui, odinioară blânzi, mă priveau acum cu o răceală pe care nu o recunoșteam.

— Mamă, nu mai ești la tine acasă! Nu poți să-i vorbești Anei ca și cum ar fi servitoarea ta! a răspuns el, apăsat, în timp ce Ana stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate și privirea în podea.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Cum am ajuns aici? Cum a ajuns băiatul pe care l-am crescut singură, cu atâta trudă, să mă privească ca pe un dușman?

Aveam doar 23 de ani când soțul meu, Radu, a decis că viața de familie nu e pentru el. Într-o seară ploioasă de noiembrie, mi-a spus sec: „Nu mai pot. Vreau altceva.” Și a plecat. Mihai avea trei ani. Am rămas singură, cu un copil mic și cu o inimă frântă. Mama mea m-a ajutat cât a putut, dar era bolnavă și nu voiam să-i pun povara pe umeri. Am muncit la croitorie zi-lumină, am cusut rochii pentru vecine, am făcut curățenie prin casele altora doar ca să-i pot pune lui Mihai ceva pe masă.

Anii au trecut greu. Mihai era tot ce aveam. Îi citeam povești seara, îi făceam pachețel pentru școală chiar dacă uneori nu aveam decât pâine cu margarină și gem. Îmi promiteam în fiecare zi că nu va simți lipsa tatălui. Când a luat premiul întâi în clasa a patra, am plâns de bucurie și i-am cumpărat o ciocolată, deși știam că luna aceea va fi mai grea.

Când Mihai a intrat la facultate la București, am simțit că mi se rupe sufletul de dor, dar eram mândră. Apoi a cunoscut-o pe Ana. O fată tăcută, cu ochi mari și negri, care părea mereu obosită. La început am încercat să mă apropii de ea. I-am făcut plăcinte cu mere când veneau acasă în weekenduri, i-am dăruit o eșarfă croșetată de mine. Dar Ana era distantă. Nu-mi răspundea la întrebări decât monosilabic și părea mereu grăbită să plece.

După ce s-au căsătorit, Mihai m-a rugat să vin să stau cu ei câteva luni, să-i ajut după ce s-a născut nepoțica mea, Ilinca. Am acceptat fără să clipesc. M-am mutat la ei într-o cameră micuță și am început să gătesc, să spăl hainele copilului, să fac curat. Ana stătea mult în pat, spunea că e obosită sau că are depresie postnatală. Nu judecam, știam cât de greu poate fi cu un copil mic.

Într-o seară, după ce am pus masa și am strâns-o aproape singură — Ana era pe telefon în sufragerie — m-am apropiat timid:

— Ana, te rog frumos, poți să mă ajuți și tu cu vasele? Sunt foarte obosită azi…

Ea a ridicat din umeri fără să se uite la mine:

— Nu pot acum, am treabă.

Mihai era în dormitor cu Ilinca. Am oftat și am început să spăl vasele singură. A doua zi dimineață însă, Mihai a venit la mine cu fața întunecată:

— Mamă, Ana mi-a spus că ai certat-o aseară și că te porți urât cu ea. Nu vreau scandaluri aici!

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Mihai, doar i-am cerut să mă ajute… Sunt foarte obosită…

— Nu e treaba ta să-i spui ce are de făcut! E casa noastră! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am rămas mută. M-am uitat la el — băiatul meu — și nu l-am mai recunoscut. În acea zi mi-am făcut bagajele și am plecat la sora mea din Ploiești.

Au trecut două luni de atunci. Mihai nu mi-a mai dat niciun semn. Nici măcar o poză cu Ilinca. M-am întrebat zile întregi unde am greșit. Oare faptul că am cerut puțin ajutor m-a transformat într-un monstru? Oare sacrificiile mele nu mai contează?

Sora mea încearcă să mă liniștească:

— Lasă-i să-și dea seama singuri ce au pierdut! Tu ai făcut tot ce-ai putut!

Dar inima mea nu poate accepta ușor această ruptură. Îmi lipsește Mihai. Îmi lipsește nepoțica pe care abia am apucat s-o țin în brațe.

Poate că generațiile s-au schimbat. Poate că eu nu mai știu cum să fiu mamă pentru un adult. Dar oare chiar meritam să fiu alungată pentru o farfurie nespălată?

Uneori mă întreb: cât valorează dragostea unei mame când tot ce rămâne între tine și copilul tău e o tăcere apăsătoare? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?