„Florile nu țin de foame!” – Povestea unei pasiuni interzise în propria familie

— Iar ai pus flori în grădină? Irina, tu chiar nu pricepi? Florile nu țin de foame!

Vocea mamei răsuna ca un tunet peste curtea noastră din satul Bălteni. Mă uitam la mâinile mele murdare de pământ, cu rădăcini de crini încă agățate de degete. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care florile erau tot ce aveam mai drag și alta în care trebuia să demonstrez că nu sunt o risipitoare.

— Mama, dar uite ce frumoase sunt! Parcă zâmbește curtea când înfloresc… am încercat să-i spun, dar privirea ei m-a tăiat scurt.

— Frumusețea nu se pune pe masă, fata mea! Uite la vecina Viorica: are roșii, are ceapă, are cartofi. Tu ce ai? Flori! Ce să facem cu ele?

Mi-am mușcat buza și am simțit lacrimile cum mă ustură sub pleoape. Tata, ca de obicei, stătea pe bancă, tăcut, cu ochii în zare. Știa că nu are rost să se bage între noi două. De când murise bunica, singura care mă încuraja să plantez orice îmi doream, casa noastră devenise mai rece, mai pragmatică.

Îmi amintesc cum stăteam cu bunica pe prispa casei ei, înconjurate de dalii și bujori. „Irina, fiecare floare e o rugăciune colorată”, îmi spunea ea. Dar bunica nu mai era, iar mama nu avea răbdare pentru „prostii”.

Într-o zi de aprilie, când abia ieșiseră primii ghiocei, am găsit grădina devastată. Toate răsadurile mele fuseseră smulse. Am alergat în casă, cu inima cât un purice.

— Mamă! Ce s-a întâmplat cu florile mele?

— Le-am scos eu! Nu vreau să văd nicio floare până nu văd roșii și ardei! Dacă vrei să te joci cu prostii, du-te la oraș!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit afară și am plâns până mi s-au uscat ochii. În acea noapte am visat-o pe bunica: „Nu renunța la ce iubești, Irina. Florile tale vor găsi mereu un loc.”

A doua zi am mers la școală abătută. Colega mea, Anca, m-a întrebat ce am pățit. I-am povestit totul printre suspine.

— Știi ceva? Dacă vrei, poți veni la mine acasă să plantezi flori. Mama mea adoră grădinile colorate!

Așa am început să merg la Anca în fiecare sâmbătă. Plantam împreună panseluțe, lalele și crizanteme. Simțeam că trăiesc din nou. Dar acasă era tot iadul pe pământ.

Într-o seară, tata a venit la mine în cameră.

— Irina, știu că-ți place ce faci… dar mama ta are dreptate într-un fel. Nu ne permitem să pierdem terenul pe flori.

— Dar tata… e singurul lucru care mă face fericită!

— Știu… dar viața la țară e grea. Poate când vei fi mare și vei avea casa ta…

Am simțit că mi se rupe sufletul. De ce trebuie să aleg între familie și visul meu?

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu greu, pentru că trebuia să ajut la muncile câmpului. Într-o zi, profesoara de biologie m-a chemat la ea.

— Irina, ai talent la botanică. Te-ai gândit să dai la Facultatea de Horticultură?

Nu mă gândisem niciodată serios. Mama ar fi făcut infarct dacă ar fi aflat că vreau să plec la oraș pentru „floricele”. Dar dorința a început să ardă în mine ca o flacără.

În secret, am dat admitere la București. Am intrat prima pe listă. Când am primit scrisoarea de acceptare, am știut că trebuie să aleg: rămân prizonieră într-o viață care nu-mi aparține sau risc totul pentru visul meu?

Când le-am spus părinților, mama a început să plângă:

— Cum să ne lași singuri? Cine o să ne ajute? Pentru ce? Pentru niște flori?

Tata s-a ridicat încet și m-a îmbrățișat:

— Du-te, fată… du-te și fă ce-ți spune inima.

Am plecat cu un geamantan vechi și un ghiveci cu o violeta africană – ultima floare salvată din grădina copilăriei mele.

La facultate am descoperit o lume nouă: oameni care iubeau plantele la fel ca mine, profesori care mă încurajau și prieteni care nu râdeau de pasiunea mea.

Dar dorul de casă mă rodea în fiecare seară. Mama nu-mi răspundea la telefon decât rar și scurt: „Ești bine? Ai mâncat? Bine.”

Într-o zi am primit vestea că tata s-a îmbolnăvit grav. Am fugit acasă fără să stau pe gânduri. L-am găsit slăbit, dar cu ochii blânzi.

— Irina… să nu renunți niciodată la flori. Sufletul tău e ca o grădină: dacă-l lași pustiu, moare.

După moartea lui tata, mama a rămas singură. M-am întors acasă pentru câteva luni ca s-o ajut. Într-o dimineață am găsit-o pe prispa casei, privind spre locul unde fuseseră odată florile mele.

— Poate… poate ai avut dreptate tu cu florile astea… Casa parcă e mai tristă fără ele.

Am zâmbit printre lacrimi și am început să plantez din nou. De data asta, mama m-a ajutat.

Astăzi sunt inginer horticol și am propria seră lângă satul natal. Mama vine des și mă ajută la plantat. Uneori încă oftează când vede cât spațiu ocup florile mele, dar apoi zâmbește când vede cât de mulți oameni vin să le admire sau să le cumpere.

M-am întrebat mereu: cât din noi trebuie sacrificat pentru familie și cât pentru visurile noastre? Oare chiar trebuie să alegem între ele sau putem găsi o cale să le împăcăm? Voi ce ați fi făcut în locul meu?