Fratele meu are 43 de ani, nu s-a căsătorit niciodată și o învinuiesc pe mama: Povestea unei familii românești

— Vlad, iar nu vii la masă? Mama ridică vocea din bucătărie, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Fratele meu, cu zece ani mai mare, stă în camera lui, cu ușa întredeschisă, ascultând în surdină un podcast despre istorie. Nu răspunde. Mama oftează, apoi se uită la mine, ca și cum aș putea să-l conving eu să coboare. — De ce nu vorbești tu cu el, Irina? Poate pe tine te ascultă. Îmi vine să-i spun că Vlad nu mai ascultă pe nimeni de mult timp, dar mă abțin. Mă ridic, bat ușor la ușă. — Vlad, hai la masă, te rog. — Nu mi-e foame, răspunde el scurt, fără să mă privească. Îl văd cum își freacă fruntea, obosit. Mă întorc la mama, care deja a început să strângă tacâmurile, supărată. — Nu înțeleg ce-i cu el. Toată lumea are familie, copii, numai el… Ce-o să zică lumea? — Mama, nu cred că-l interesează ce zice lumea. — Dar pe mine mă interesează! Îmi tremură vocea când îi răspund: — Poate că asta e problema, mama. Că mereu te-a interesat mai mult ce zice lumea decât ce simțim noi. Se uită la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. — Cum poți să spui așa ceva? Eu am vrut doar binele vostru! — Știu, dar poate că binele nostru nu era același cu binele pe care l-ai vrut tu.

Îmi amintesc perfect copilăria noastră. Vlad era mereu băiatul model: premiant, ascultător, nu ieșea din cuvântul mamei. Tata era mai mult absent, prins cu munca la combinat, iar mama ținea casa cu o mână de fier. Orice greșeală era taxată, orice vis care nu se potrivea cu planul ei era tăiat din rădăcină. Vlad voia să cânte la chitară, dar mama i-a spus că muzica nu ține de foame. Voia să meargă la facultate în Cluj, dar mama a insistat să rămână acasă, să aibă grijă de ea și de mine. — Ești băiatul meu cel mare, trebuie să fii responsabil, îi spunea mereu. Și el a fost. Prea responsabil. A renunțat la tot ce și-a dorit, ca să nu o supere. A rămas aici, într-un oraș mic, cu un job la contabilitate, fără prieteni apropiați, fără iubită. De fiecare dată când încerca să se apropie de cineva, mama găsea ceva de comentat: „Nu e de nasul tău”, „Are părinți divorțați”, „Nu e serioasă”. Vlad se retrăgea, tăcut, și nu mai încerca.

Acum, la 43 de ani, e singur. Merge la muncă, vine acasă, citește, ascultă muzică. Nu iese, nu râde, nu visează. Mama îl privește ca pe o enigmă, dar eu știu că e rezultatul anilor de presiune, de așteptări nerealiste, de sacrificii impuse. — Irina, tu ai familie, ai copii, de ce nu poate și el? — Pentru că nu toți suntem la fel, mama. Și pentru că nu l-ai lăsat să fie el însuși. — Eu? Eu am făcut totul pentru voi! — Poate că tocmai asta a fost greșeala. Că ai făcut totul, dar nu l-ai întrebat niciodată ce vrea el cu adevărat.

În seara aceea, după ce mama adoarme, mă duc la Vlad. Stă pe pat, cu o carte în mână, dar nu citește. — Vlad, îți pare rău că ai rămas aici? Se uită la mine, cu ochii triști. — Nu știu, Irina. Poate că da. Poate că nu. M-am obișnuit. — Nu e târziu să-ți schimbi viața. — Pentru cine? Pentru mine sau pentru ea? Îmi dau lacrimile. — Pentru tine, Vlad. Meriți să fii fericit. — Nu știu dacă mai știu cum arată fericirea.

A doua zi, mama mă întreabă dacă cred că Vlad e bolnav. — Nu, mama. E doar trist. — Dar de ce? Are tot ce-i trebuie! — Nu are ce-i trebuie, are ce ai vrut tu să aibă. Mama tace, pentru prima dată fără replică.

Mă gândesc la toate familiile din orașul nostru, la toți copiii care cresc cu teama de a nu-și dezamăgi părinții, la toți adulții care nu știu să trăiască pentru ei. Câte vieți nu sunt trăite cu adevărat, doar pentru că cineva a decis ce e mai bine pentru altcineva?

Poate că nu e prea târziu pentru Vlad. Poate că nu e prea târziu pentru nimeni. Dar oare câți dintre noi avem curajul să ne trăim viața după propriile reguli, nu după așteptările altora? Voi ce ați face în locul lui Vlad? Ați avea curajul să începeți de la zero, chiar și la 43 de ani?