Fratele meu nu-mi mai vorbește de când părinții mi-au cumpărat o mașină

— Nu-mi vine să cred, Ilinca! Ție ți-au luat mașină și eu nici măcar nu am primit bani de benzină pentru scuter! vocea lui Vlad răsuna în bucătărie, spartă de furie și dezamăgire.

Am rămas cu mâna pe clanța frigiderului, cu inima bătându-mi nebunește. Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să plâng, dar știam că dacă o făceam, doar îi dădeam apă la moară. Vlad nu fusese niciodată așa cu mine. Crescuserăm împreună, ca doi aliați împotriva lumii, împărțind totul: camera, dulciurile, secretele. Dar acum, între noi se ridicase un zid rece, construit dintr-o singură decizie a părinților noștri.

Totul a început într-o după-amiază de aprilie, când tata a venit acasă cu cheile unei Dacii Sandero roșii. „E pentru tine, Ilinca. Să nu mai mergi cu autobuzul la facultate”, mi-a spus el, zâmbind larg. Mama m-a îmbrățișat, iar eu am simțit că plutesc de fericire. Vlad a zâmbit forțat și a plecat în cameră fără să spună nimic. Atunci nu am dat importanță; credeam că e doar surprins.

Dar în zilele următoare, Vlad a început să mă evite. Nu mai venea la masă cu noi, nu mai glumea, nu mai stătea la povești seara. Îl auzeam vorbind la telefon cu prietenii lui despre cât de nedrept e totul. Într-o seară, l-am auzit spunând: „Da, frate, Ilinca e favorizata. Mereu a fost. Eu trebuie să mă descurc singur.”

Am încercat să vorbesc cu el. L-am prins într-o dimineață în bucătărie.

— Vlad, hai să vorbim. Te rog…

— Ce să vorbim? Că tu primești totul pe tavă și eu trebuie să muncesc pentru fiecare leu? Lasă-mă în pace!

M-a durut mai mult decât orice palmă. Nu era vina mea că părinții au luat decizia asta. Am încercat să le spun și lor că Vlad suferă, dar mama mi-a zis doar: „E băiat mare, o să-i treacă.” Tata a dat din umeri: „Și el va primi când va avea nevoie.” Dar Vlad avea nevoie acum de atenție și înțelegere, nu de promisiuni vagi pentru un viitor incert.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad în garaj, stând pe capota vechiului nostru scuter.

— Ți-ai găsit mașina? m-a întrebat ironic.

— Vlad… Nu eu am cerut-o. Nici măcar nu știam că o să-mi ia.

— Da, sigur. Tu niciodată nu ceri nimic și tot primești totul. Știi ce? Să te bucuri de ea! Eu o să plec la muncă în Anglia vara asta. Poate acolo o să fiu și eu văzut.

Mi-au dat lacrimile. Nu voiam să-l pierd pe Vlad. El era singurul meu frate, cel care mă apăra când eram mici și mă ajuta la teme când nu înțelegeam nimic la mate.

În următoarele săptămâni, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Părinții încercau să ignore problema, dar tăcerile dintre mine și Vlad erau ca niște răni deschise. La masă nu mai vorbea nimeni. Tata citea ziarul, mama se uita absent la farfurie, iar Vlad își butona telefonul.

Într-o zi, am venit acasă și am găsit camera lui Vlad goală. Pe pat era un bilet: „Nu vă faceți griji. M-am dus la Radu în București până mă hotărăsc ce fac.” Am simțit că mi se prăbușește lumea.

Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns niciodată. Mama plângea pe ascuns, tata era mai tăcut ca oricând. Eu mergeam cu mașina la facultate și fiecare drum era o povară; simțeam că fiecare kilometru mă îndepărtează de fratele meu.

După două luni, Vlad s-a întors acasă pentru câteva zile. Era schimbat: mai slab, cu ochii obosiți și privirea rece.

— Ai venit… i-am spus încet.

— Da. Să-mi iau niște haine și niște acte. Plec la muncă în Anglia peste o săptămână.

— Vlad… te rog… Nu vreau să pleci așa…

— Ilinca, tu ai tot ce-ți trebuie aici. Eu trebuie să-mi găsesc locul altundeva.

Am izbucnit în plâns. L-am rugat să mă ierte dacă am greșit cu ceva, i-am spus că mi-e dor de el și că nimic nu valorează mai mult decât familia noastră.

— Poate pentru tine… Pentru mine contează să simt că sunt apreciat pentru cine sunt eu, nu doar pentru ce pot face sau aduce acasă.

A plecat fără să se uite înapoi. De atunci au trecut doi ani. Vorbim rar la telefon; conversațiile noastre sunt scurte și reci. Părinții încă speră că se va întoarce acasă definitiv.

Mă gândesc adesea dacă puteam face ceva diferit sau dacă părinții ar fi putut gestiona altfel situația. Oare câte familii din România trec prin astfel de rupturi din cauza unor gesturi aparent mărunte? Oare cât valorează o mașină comparativ cu dragostea dintre frați?

Uneori mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș renunța la orice cadou doar ca să-l am pe Vlad aproape… Voi ce ați fi făcut în locul meu?