Furtul care ne-a schimbat familia: O poveste despre speranță și iertare

— Nu, Ilinca, nu pune încă prăjiturile cu ciocolată pe masă! strig eu, încercând să-mi ascund emoția în timp ce aranjez cutia cu eticheta „Pentru adăpostul de animale”. E cald, soarele arde pe strada noastră din cartierul Titan, iar mirosul de vanilie și scorțișoară plutește în aer. Mama ne privește de la fereastră, cu brațele încrucișate și o sprânceană ridicată — semn că nu e convinsă că ideea noastră va avea succes.

— O să vină cineva, o să vezi! îi spun Ilincăi, încercând să-mi ascund teama că poate mama are dreptate. Tata e la serviciu, ca de obicei, iar noi doi suntem singuri pe trotuar, cu masa improvizată din două scaune și o pătură veche.

Primele două ore trec greu. O bătrânică ne cumpără două fursecuri și ne lasă restul mărunțișului. Un domn cu ochelari ne întreabă dacă avem prăjituri fără zahăr. Copiii din bloc se opresc curioși, dar pleacă repede când văd că nu dăm nimic gratis. Totuși, încet-încet, cutia se umple cu bancnote mototolite și monede lucioase. Ilinca zâmbește larg, iar eu simt pentru prima dată că facem ceva important.

Apoi, totul se schimbă într-o clipă. Un bărbat cu șapcă trasă pe ochi se apropie grăbit.

— Ce vindeți aici? întreabă el, vocea lui răsunând ciudat de tare.

— Prăjituri… pentru câinii fără stăpân, răspunde Ilinca timid.

— Dă-mi două! spune el scurt și întinde mâna spre cutie. Într-o fracțiune de secundă, apucă banii și fuge. Rămânem împietriți. Ilinca începe să plângă. Eu simt cum mi se strânge stomacul. Mama coboară în fugă scările blocului.

— Ce s-a întâmplat? Cine a fost? De ce nu ați strigat după ajutor?

Nu pot să-i răspund. Mă simt vinovat că nu am reacționat mai repede. Ilinca mă privește cu ochii roșii și știu că mă consideră responsabil. Mama ne ceartă — „V-am spus eu că nu e o idee bună!” — și ne ia de mână spre casă. În lift, tăcerea e apăsătoare.

Seara, tata vine acasă obosit. Când îi povestim ce s-a întâmplat, oftează adânc.

— Trebuia să fiu acolo cu voi… Dar nu pot fi peste tot, spune el încet.

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la bărbatul cu șapcă și la câinii din adăpost care nu vor primi nimic din cauza noastră. A doua zi, la școală, colegii râd când aud povestea. „Ce fraieri! V-au păcălit ca pe niște copii mici!”

Dar ceva neașteptat se întâmplă după-amiază. La ușa noastră bate doamna Stanciu, vecina de la etajul trei.

— Am auzit ce s-a întâmplat. Vreau să vă ajut. Uite 50 de lei pentru adăpost.

Apoi vine domnul Ionescu cu o pungă de biscuiți să-i vindem la stand. În câteva ore, vestea se răspândește în tot blocul. Oamenii vin cu bani, prăjituri sau doar cu vorbe bune. Chiar și polițistul de cartier apare să ne întrebe dacă avem vreo descriere a hoțului.

În timp ce strângem din nou bani pentru adăpost, mama ne privește altfel — parcă mai mândră. Tata zâmbește și el când vede cât de mulți oameni ne susțin.

Totuși, în sufletul meu rămâne o umbră. Într-o seară, îl aud pe tata vorbind cu mama:

— Poate am greșit că i-am lăsat singuri… Dar uite cât de mult a contat pentru ei să vadă solidaritatea asta.

Încep să înțeleg că uneori lucrurile rele scot la iveală ce e mai bun în oameni. Dar nu pot să nu mă întreb: dacă hoțul era cineva din cartier? Dacă avea nevoie disperată de bani? Ilinca spune că îl urăște și că nu-l va ierta niciodată. Eu nu sunt sigur — poate că fiecare are povestea lui tristă.

În ziua când mergem la adăpost să ducem banii strânși (mult mai mulți decât prima dată), directoarea ne îmbrățișează și ne spune că suntem niște eroi mici.

Pe drum spre casă, Ilinca mă întreabă:

— Crezi că o să-l prindă poliția pe hoț?

— Nu știu… Dar cred că am câștigat ceva mai important decât banii pierduți.

Acum, când privesc în urmă la acea vară fierbinte, mă întreb: oare câți dintre noi am fi avut curajul să continuăm după un eșec? Și cât de mult contează să ai oameni lângă tine când lumea pare nedreaptă?