„Gluma” care ne-a distrus familia. Cum o zi la lac a schimbat totul

— Nu mai arunca cu apă, Vlad! strigă mama, încercând să-și păstreze calmul, deși vocea îi tremura de nervi. Vlad, fratele meu mai mic, râdea cu gura până la urechi, stropindu-mă cu apă rece din lacul Snagov. Tata, cu o bere în mână, privea scena de pe mal, făcându-i semn să se potolească. Era o zi toridă de august, iar noi, familia Popescu, ne hotărâsem să evadăm din București pentru o zi la aer curat. Nimic nu prevestea furtuna care avea să ne lovească.

Încă de dimineață, atmosfera fusese tensionată. Mama și tata se certaseră pe tema banilor, ca de obicei. Tata voia să cumpere un grătar nou, mama spunea că nu avem nevoie de el. Eu, Ioana, încercam să mă fac nevăzută, să nu fiu prinsă la mijloc. Vlad, cu energia lui debordantă, încerca să detensioneze atmosfera cu glume și farse copilărești. Dar în ziua aceea, gluma lui avea să ne coste totul.

După ce am mâncat, tata a propus să facem o plimbare cu barca. Vlad a sărit primul, eu am urmat, iar mama, deși ezitantă, s-a lăsat convinsă. Barca veche scârțâia la fiecare mișcare, dar tata părea sigur pe el. Am pornit încet, vâslind spre mijlocul lacului. Soarele bătea puternic, iar apa sclipea ca un covor de diamante. Pentru o clipă, am simțit că suntem din nou o familie unită, fără griji.

— Uite, Ioana, vezi nuferii? mă întreabă tata, zâmbind larg.
— Da, sunt superbi, răspund, încercând să ignor privirea acră a mamei.

Vlad, plictisit, începe să se joace cu vesta de salvare. La un moment dat, scoate din buzunar o broască de plastic, pe care o aruncă spre mine. Tresar, dar râd, obișnuită cu farsele lui. Mama oftează, vizibil iritată.

— Vlad, lasă prostiile! Nu vezi că ne poți răsturna?

Tata râde, dar în ochii lui se citește oboseala. Deodată, Vlad se ridică brusc în picioare, balansând barca. Într-o fracțiune de secundă, totul se dă peste cap. Barca se răstoarnă, iar noi cădem în apă. Panica mă cuprinde, aud țipetele mamei și râsetele isterice ale lui Vlad. Tata încearcă să ne adune, dar mama, care nu știe să înoate, intră în panică totală.

— Ajutor! Nu pot… nu pot…! strigă ea, agățându-se disperată de barcă.

Tata reușește să o tragă spre mal, eu și Vlad înotăm după ei. Când ajungem la țărm, mama izbucnește în plâns. Fața îi e albă ca varul, iar ochii îi ard de furie.

— Vlad, puteai să mă omori! urlă ea, tremurând din toate încheieturile.

Vlad, speriat, încearcă să glumească, dar nimeni nu râde. Tata îl ceartă aspru, iar eu simt cum ceva s-a rupt între noi. Mama refuză să mai vorbească cu Vlad, iar tata îl pedepsește, interzicându-i orice ieșire cu prietenii pentru restul verii.

Seara, când ne întoarcem acasă, liniștea e apăsătoare. Mama se închide în dormitor, tata se refugiază în fața televizorului, iar Vlad plânge în camera lui. Eu rămân singură în bucătărie, încercând să înțeleg cum o zi care trebuia să fie despre familie și bucurie s-a transformat într-un coșmar.

Zilele trec, dar tensiunea nu dispare. Mama refuză să-i vorbească lui Vlad, iar tata e tot mai absent. Eu încerc să-i împac, dar fiecare încercare e întâmpinată cu tăcere sau reproșuri. Vlad se închide tot mai mult în el, nu mai face glume, nu mai râde. Într-o seară, îl aud spunând printre lacrimi:

— Nu am vrut să se întâmple asta… Eu doar am vrut să ne distrăm.

Îmi vine să-l iau în brațe, dar nu știu dacă ar ajuta. Mama, deși îl aude, nu reacționează. Tata oftează, dar nu spune nimic. Familia noastră, odinioară veselă și unită, e acum o adunătură de străini sub același acoperiș.

Într-o duminică, încerc să-i adun pe toți la masă. Fac clătite, sperând că mirosul lor va aduce măcar o urmă de normalitate. Mama vine, dar nu se uită la Vlad. Tata mănâncă în tăcere, iar Vlad se joacă absent cu furculița.

— Nu putem să vorbim? întreb, cu vocea tremurândă. Nu putem să trecem peste?

Mama izbucnește:
— Cum să trec peste, Ioana? Puteam să mor! Nimeni nu mă înțelege!

Tata încearcă să o liniștească, dar ea se ridică și pleacă. Vlad începe să plângă, iar eu simt că nu mai pot. Mă ridic și ies pe balcon, cu ochii în lacrimi. Privesc spre blocurile gri și mă întreb unde am greșit. Cum am ajuns aici?

Săptămânile trec, dar nimic nu se schimbă. Mama refuză să ierte, Vlad se izolează, tata devine tot mai absent. Eu mă simt prinsă la mijloc, incapabilă să repar ceva. Într-o seară, îl găsesc pe Vlad scriind o scrisoare. O citește cu voce tare:

— Dragă mamă, îmi pare rău. Nu am vrut să te rănesc. Te rog să mă ierți.

Îi spun să i-o dea, dar el refuză. „Nu are rost”, zice, cu ochii în lacrimi. Îl iau în brațe, dar simt că nu e de ajuns. Familia noastră nu mai e ce a fost.

Mă întreb, privind în gol: Oare o glumă, o clipă de neatenție, poate distruge tot ce am construit împreună? Oare vom mai putea fi vreodată o familie? Voi ce ați face în locul meu?