Grădina pe care n-am ales-o: Cum am devenit mamă pentru copiii fratelui meu și ce a însemnat asta pentru familia mea

— Nu pot să cred că mă suni la ora asta, Vlad! Ce s-a întâmplat? am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ceasul care arăta 2:37 dimineața.

La capătul celălalt al firului, vocea fratelui meu era spartă de plâns și alcool. — Nu mai pot, Irina… Nu mai pot! Am nevoie de tine… Copiii… nu mai pot avea grijă de ei…

Așa a început totul. Într-o noapte rece de februarie, când Bucureștiul era acoperit de zăpadă murdară și liniștea era spartă doar de sirenele ambulanțelor. Am închis ochii și am simțit cum lumea mea se prăbușește. Eram singură, divorțată de doi ani, cu un job stresant la contabilitate și o mamă bolnavă pe care o vizitam la fiecare sfârșit de săptămână. Nu aveam loc în viața mea pentru încă două suflete rănite.

Dar nu poți spune „nu” când e vorba de sângele tău. A doua zi dimineață, am ajuns la apartamentul lui Vlad din Drumul Taberei. Ușa era întredeschisă, iar mirosul de mucegai și mâncare stricată m-a izbit ca un pumn în stomac. În sufragerie, pe canapea, stăteau doi copii: Ana, 7 ani, cu ochii mari și cearcăne adânci, și Radu, 4 ani, care se juca absent cu o mașinuță fără roți.

— Unde e tata? am întrebat încet.

Ana a ridicat din umeri. — A zis că merge să doarmă la un prieten… Nu ne-a lăsat nimic de mâncare.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am început să strâng hainele lor într-o geantă veche, să caut acte, jucării, orice le-ar fi putut aduce un pic de confort. Vlad nu s-a mai întors în acea zi. Nici în următoarea.

Când i-am adus acasă la mine, mama a început să plângă. — Irina, tu nu vezi că nu poți? Abia te descurci cu tine! Ce-o să faci cu doi copii?

— Nu pot să-i las acolo, mamă! Cine altcineva să-i ia?

— Sora ta? De ce nu o rogi pe Simona?

Am râs amar. Simona era plecată în Italia de zece ani și nu răspundea la telefon decât de Crăciun. Eu eram singura care rămăsese aici, singura care încă mai încerca să țină familia laolaltă.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ana făcea pipi noaptea în pat și se speria la orice zgomot. Radu plângea după mama lui — o femeie pe care abia o cunoscuse, pentru că plecase când el avea doar doi ani. La grădiniță, educatoarea m-a chemat într-o zi:

— Doamnă Popescu, copilul nu vorbește aproape deloc. E retras și agresiv cu ceilalți copii. S-a întâmplat ceva acasă?

Am simțit rușinea arzându-mi obrajii. Ce puteam să spun? Că tatăl lor e alcoolic și mama i-a abandonat? Că eu sunt doar mătușa care încearcă să repare ce-au stricat alții?

Seara, după ce îi culcam, mă prăbușeam pe canapea și plângeam în tăcere. Prietenele mele mă evitau — „Nu mai ai timp de nimic”, „Nu mai ești tu”, îmi spuneau la telefon. La serviciu, șefa mă privea cu suspiciune:

— Irina, ai greșit din nou raportul! Dacă nu te aduni, va trebui să găsim pe altcineva.

Am început să simt ură față de Vlad. Cum a putut să fugă? Cum a putut să-și lase copiii așa? Într-o seară, după două luni de absență, a apărut la ușa mea. Era slab, neras și mirosea a băutură ieftină.

— Îi vreau înapoi! a urlat el.

— Nu poți! Nu ești în stare nici măcar să ai grijă de tine!

Copiii s-au ascuns în spatele meu. Ana tremura ca o frunză.

— Te rog… lasă-i aici până te pui pe picioare…

A plecat trântind ușa. După aceea n-am mai auzit nimic de el luni întregi.

Între timp, am încercat să le ofer copiilor o viață normală: teme făcute împreună, plimbări în parc, clătite duminica dimineața. Dar rana lor era adâncă. Ana nu vorbea cu nimeni la școală și refuza să participe la orele de sport. Radu făcea crize de furie din orice motiv.

Într-o zi, Ana mi-a spus încet:

— Tu nu ești mama mea… De ce trebuie să stau aici?

M-am prăbușit lângă ea pe covor și am plâns împreună mult timp. Nu aveam răspunsuri. Îmi doream doar să pot face lucrurile bine.

Familia noastră s-a rupt în bucăți mici: mama s-a îmbolnăvit mai tare din cauza stresului; Simona a refuzat să se implice; rudele ne-au judecat pe la colțuri — „Ce fel de mamă e Irina dacă n-are nici bărbat, nici copii ai ei?”

Au trecut doi ani de atunci. Vlad a dispărut complet din peisaj; copiii îi spun „tata” doar când visează urât noaptea. Eu am renunțat la jobul vechi și m-am angajat ca educatoare la afterschool-ul unde merge Ana — ca să fiu aproape de ea.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Uneori mă uit la ei și văd doar durere; alteori îi aud râzând și simt că poate totul are un sens.

Mă întreb adesea: oare dragostea poate vindeca tot ce au distrus ceilalți? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce credeți?